Retrospectiva anului poetic 2022

25 ianuarie 2023   Carte

„Recolta” anului 2022 e realmente impresionantă în materie de poezie, cam la toate nivelurile: debut, scriitori consacrați, antologii, reeditări. Au fost publicate cărți care în mod sigur vor rămîne multă vreme în conștiința publicului și a criticii. Despre unele dintre acestea m-am exprimat de-a lungul anului trecut. Mă gîndesc în primul rînd la Raport către Walt Whitman a lui Răzvan Andrei. Editurile ce promovează cu precădere poezie au propus titluri în multe dintre cazuri convingătoare, creionînd astfel un orizont de așteptare înalt din punct de vedere valoric pentru perioada ce urmează. 

La Casa de editură Max Blecher au apărut volume ce nu pot fi trecute cu vederea: Nu sînt eu bestia (Nicolae Coande), Intracranian (Ligia Pârvulescu), Exponate de artă brută (Angelica Stan), Buncărul de origami (Ioana Vintilă), Fire lungi de wolfram (Radu Andriescu) sau Resursa (Olga Ștefan). 

OMG Publishing a propus mai multe debuturi, dintre care amintesc: Cazzo (Mihnea Bâlici), Cît mai departe de tot ce cunosc (Cristina Alexandrescu) și Colectiva (Ioan Coroamă). 

La Cartier au fost publicate mai multe cărți ce au atras deja atenția recenzenților. Mă refer în primul rînd la Nu e dragoste(Adrian Schiop) și Tot mai multă splendoare (Alina Purcaru), dar și la Inoculare. Hore pentru zădărnicirea combaterii(Claudiu Komartin), Și Dumnezeu a fost țărînă (Nichita Danilov) și, nu în ultimul rînd, Poetic: interfața sonoră (Răzvan Țupa). Nu trebuie uitate nici antologiile din „Cartier de colecție” unde au apărut selecții din poezia unor Elena Vlădăreanu, Robert Șerban, Cosmin Perța, Magda Cârneci și Judith Meszaros. 

Ambițioasa Casă de pariuri literare a publicat mult și consistent: Poeme de trecut praguri (Doina Ioanid), Sîrme (Anda Vahnovan), Contact (Andrei Mocuța), Iubirea pentru morți e cea mai mare (Cătălina Matei), Plin de adevăr (Artiom Oleacu), Anestezia. Un singur poem (Daniela Rațiu), Aștept primăvara și vine – Dragoș (Gabriela Feceoru), Fugazi (Paul Mihalache) și Lacrima tatălui (Romeo Aurelian Ilie). Tot aici a fost publicată Generația O Mie de Semne, antologie realizată de Gelu Diaconu, un volum ce reunește 59 de autori foarte tineri, mulți dintre ei nedebutați în volum. 

Țin să mai amintesc și titlurile Flașneta Babel (Teodor Dună), apărută la Nemira în Colecția „Vorpal”, META VERS (Dan Mircea Cipariu), apărut la Vellant, precum și antologia postumă a lui Ancelin Roseti, Vitrina cu jucării stricate, publicată la Junimea. De o vizibilitate în creștere beneficiază Dan Cristian Iordache, autorul volumului Cît mai departe de noi, apărut la Charmides.

Voința de inovație

Dintre debutanți mi-a atras atenția cartea lui Ioan Coroamă, și pentru faptul că încearcă să inoveze în zona limbajului poetic, una dintre mizele esențiale în ceea ce privește evoluția expresivității și a sensibilități. Componenta ideologică a volumului – clară și asumată – funcționează mai mult ca un potențator al unei gîndiri manifeste. Ea se justifică din punct de vedere estetic, un concept ce mie nu mi se pare deloc so yesterday, după cum cred unii. 

În esență, avem de-a face cu o voce sigură, expulzată sacadat și energic care singularizează diversitatea de tonuri. Nu e un paradox. Cartea este construită astfel încît cele două secțiuni să-și fie una alteia interpretare. Din acest motiv, deschiderile semantice permit coabitarea unor idei care sînt incompatibile între ele din punctul de vedere al gîndirii liniare. „Diferențele” există pentru a contura „sinteze” ce ridică totul la o altă temperatură. Ieșirea din liniaritate înseamnă evoluție, spiritualitate nouă, eliberată de clișeele și ipocriziile trăirilor înalte: „acum noi cei care nu mai sîntem străini de animal. / acum noi cei care plimbăm idei de la minte / la corp, de la corp la mașinărie, de la mașinărie / la aer, de la aer înapoi spre corp. / acum noi cei care nu mai sîntem corp. / acum noi cei absorbiți în pura sinteză, / diferență creatoare fără-de-gen. / acum noi cei care am pictat ciuperca / pe pereții peșterilor. / acum noi cei care ne-am predat descompunerii. / acum noi cei care din monolit am devenit compoziți” („Colectiva”). 

Un alt debutant ce merită atenție este Bogdan-Alexandru Petcu, cu al său Transcender, apărut la Charmides. 

Pentru a rămîne în zona voinței de inovație, mă opresc la cartea lui Răzvan Țupa, intitulată Poetic: interfața sonoră. Este o scriere ce încearcă în permanență să-și reformeze obiectul. Nu vorbim despre autointerpretare, ci de scoaterea la suprafață a unor relații ce se stabilesc între diferite tipuri de realități. Să nu pierdem din vedere că autorul a publicat în același an (împreună cu Ioana Miron) și Relația grafică, o perturbare-alterare în sens creator, muzical a cuvintelor prin intermediul propriilor reprezentări vizuale. În Poetic: interfața sonoră, fiecare zi care trece trebuie consemnată, regîndită, reașezată în marea relație. Realitățile pot fi aproximate în funcție de performanța interfețelor acestora. Adevărul depinde de calitatea și claritatea redării, tehnologia ajungînd să fie de-a dreptul ontologie. 

Cele 365 de fragmente ale poemului par transcrieri ale unor vibrații de proveniență neclară: „altul e unghiul din care ne lovește realitatea cînd strigătul are omul lui zgomotul formează țesutul din care sînt alcătuite trecuturile și efectul de ecou presupus de statutul nostru tot în gol poemul e instrumentul uite că mai degrabă e al limbajului decît al omului care-i și așa destul de credul SETĂRI MEDICAMENTATE SCENOGRAFIC) sms descalificant (drumul cel mai scurt e printr-o cochilie luată de pe plajă care te ascultă și miroase latexul transparent al descompunerii”. 

Rememorările poetice ale lui Radu Andriescu din Fire lungi de wolfram par a debloca acea sensibilitate ingenuă ce aproape că doare. Poetul mixează într-un prezent crepuscular realități distanțate în timp, iar efectul e acela că discursul nostalgic reorganizează cronologia faptelor. Cu alte cuvinte, evenimente îndepărtate par a se întîmpla în chiar momentul scrierii, în ciuda unor mărci ale distanței temporale. Legăturile nu pot fi rupte, ele sînt precum acele fire care, datorită ductibilității lor, pot tinde spre infinit. Istoria personală e de fapt istoria unor aspirații, a unor înfrîngeri și a unor izbînzi comune, tatăl și fiul făcînd parte din aceeași rețea incandescentă. 

Mai multe flash-uri dau contur unui spațiu privat, fizic, psihic și afectiv. Timpul se măsoară doar în „anii buni” și „anii răi” – realitatea la diferite grade de intensitate și în diferite momente de fierbere: „tatăl meu a avut optzeci de ani buni și opt ani răi. / Prof de limba română, / pentru că n-a prins un post pe literatură, Nu era înalt. Cînd îl vedeam în poze mai vechi, îi spuneam că arată ca Ceaușescu, la săniuș. / Prefer să-mi amintesc cum îl călăream prin apartament / și rîdea toată familia, / înainte să-și pună costumul și cravata, / să-și ia geanta de piele tocită / și să meargă la biblioteca universității”. 

Cartea războiului a lui Bogdan O. Popescu nu pare a face referire la evenimentele istoriei în desfășurare. Un alt război e acolo, unul mai subtil, ușor estetizat, dar nu mai puțin concret și coroziv. O relație de comunicare eșuată între mai multe entități de o identitate incertă: „de cînd aveam un an, poate mai puțin, am fost atacat, fără știrea părinților / fără a le putea spune și fără ca ei să mă poată apăra / de la un an am purtat cel dintîi război al meu / cu un coșmar / simplu și înfricoșător / se făcea că ceva mare, cu mult mai mare decît știam eu atunci / că ar putea exista / venea aproape, extrem de aproape de ochii mei, de obrajii mei / de ființa mea mică, atît de mică / acest uriaș a fost primul meu dușman / care m-a terorizat uneori zi de zi / atunci cînd nu puteam riposta / și rezistam, cu frica permanentă în piept / doar prin urlete și mîngîierile bunicii” („Primul război”). 

O carte puternică, tăioasă, incisivă, născută dintr-o realitate netrucată, este Anestezia. Un singur poem de Daniela Rațiu. Un volum despre ororile comunismului și ale Securității. Autoarea a publicat în același an la Editura Litera și romanulUltimul an cu Ceaușescu, situîndu-se astfel cu ambele cărți în același univers tematic. Realitatea poeziei e livrată împreună cu aceea istoric-documentară, fapt ceva mai rar întîlnit. De altfel, volumul conține două texte însoțitoare semnate de istoricul Mădălin Hodor și de jurnalista Ramona Ursu. 

În ciuda titlului, operația pe cordul deschis al unei istorii nu chiar atît de îndepărtate se face fără anestezie. Temperatura discursului atinge uneori cote paroxistice pentru a sublinia o tensiune psihică greu de suportat. Poezia este concomitent mărturie și salvare. Scriitoarea integrează în discursul general al cărții și vocile unor torționari, criminali politici: „Crima / Prima a fost grea / A fost uimitoare / Tot corpul m-a durut din creștetul capului pînă în vîrful picioarelor / L-am visat pe nenorocit în noaptea aia / Mi-a rîs în nas / M-a hăituit toată noaptea în somn / M-a alergat și m-a chinuit / M-am trezit ud leoarcă / A doua zi a fost mai bine / A treia zi am uitat / A patra zi am vrut să simt iar puterea / Uneori mi-o simt cum se întărește / Toți murim / Nu fac nimic altceva decît ceea ce oricum ne așteaptă pe toți / La capăt” („Vinețiu”). 

În concluzie, aș adăuga că e îmbucurătoare această diversitate de tonuri și de voci din poezia românească de azi. Nu avem de-a face cu un discurs monolitic care, indiferent cît ar fi el de seducător și de performant, tot s-ar epuiza destul de repede. Nu știu cum stăm la capitolul vînzări, dar marfă de calitate avem din belșug. 

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.

Mai multe