Retrospectiva anului poetic 2021

2 februarie 2022   Carte

În ciuda pandemiei, editurile au publicat foarte multe cărți de poezie în anul ce s-a încheiat nu demult. Casa de pariuri literare a scos un număr record de volume, fără a face rabat de la calitate. Țin să amintesc: Nora Iuga, Marea păcăleală, Marieva Ionescu, Guest writer, Ana Săndulescu, La topirea ghețarilor, Andrei Zbîrnea, nick cave@bergen, Lia Faur, Piele pe piele, Tudor Crețu, Blesteme & more, Dora Pavel, Human Alert și Florin Dan Prodan, Road poetry, carte a unui autor cu profil unic în spațiul românesc, precum și cîteva debuturi, printre care Tatiana Grosu, Ce vedem noi cînd ne uităm unul la altul, Roxana Baltaru, Grădina de naftalină, Alexandru Higyed, Nimic personal și Victoria Tatarin, ???, o carte demnă de orice premiu.

Casa de Editură Max Blecher și-a menținut ritmul obișnuit, editînd volume foarte bune, cum ar fi: Ruxandra Cesereanu, Sophia România, Claudiu Komartin, Autoportret în flama de sudură, Diana Iepure, În rest, viața e frumoasă, Mugur Grosu, Principala morengo, Ciprian Popescu, Mile-Ex, precum și un debut ce merită amintit, Adelina Pascale, Maki for 2. Și la Tracus Arte au apărut mai multe cărți de poezie. Mă rezum la a aminti doar două: Teodora Coman, Lucy și Denisa Duran, 21 de zile de fericire. Colecția „Vorpal” a Editurii Nemira a continuat foarte bine cu volume semnate de Svetlana Cârstean, Andrei Codrescu, Simona Popescu și Ștefania Mihalache. La Editura Vinea au apărut în condiții de lux Nicolae Tzone, Dunăre kilometrul 510. O poveste de moarte și de naștere cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele, precum și un debut, Andreea T. Felciuc, Frumusețea este. Nici OMG nu a bătut pasul pe loc, dimpotrivă, a scos pe piață două dintre cele mai bune cărți ale anului: Florentin Popa, Dezintegrare și Cătălina Stanislav, Nu mă întrerupe. La Fractalia a apărut mult discutatul volum Jumătate din viața mea de acum de Ileana Negea.

Din nici o retrospectivă nu pot lipsi antologiile Editurii Cartier, care, fără excepție, reprezintă evenimente editoriale în sine: Adela Greceanu, Șuruburi, șaibe, cuie, piulițe, Mariana Codruț, Zonă complice, poeme alese de Bogdan Crețu, Mariana Marin, La întretăierea drumurilor comerciale, poeme alese de Claudiu Komartin, Un secol de poezie română scrisă de femei, volumul 3 (1918-1944), antologie de Alina Purcaru și Paula Erizanu, și Cine nu e mîngîiat nu există. Antologia Generației 2000, realizată de Anastasia Gavrilovici și Alexandru Cosmescu. În afara acestor antologii, trebuie neapărat amintită cartea Mirunei Vlada, Prematur. La final de an a apărut la Junimea și noul volum al lui Liviu Antonesei, Semne galbene pe ecran negru.

Relevante

În continuare voi comenta cîteva dintre aparițiile editoriale pe care le consider cele mai relevante pentru anul 2021. Nu le voi mai aminti pe acelea despre care am scris articole distincte în cursul anului trecut.

Mugur Grosu, după mai multe cărți declarat experimentale, revine cu un volum, Principala morengo (Casa de Editură Max Blecher), o cursivă narațiune lirică autobiografică – fragmentată în trei secțiuni: „[galben], „[roșu]”, „[negru]” – în care biografemele funcționează ca niște căi de acces la un micro-univers afectiv ce capătă, odată cu înaintarea în lectură, diferite valențe. Aș spune că tremoloul afectiv face ca textul să se dilate, să înainteze fără a pierde din consistență. Unele locuri comune ale copilăriei și adolescenței, mai ales, sînt scoase din banalitate de intensitatea discursului: „cînd mi-am împins ușor limba / printre buzele ei / și i-am întîlnit limba / ne-a luat pe amîndoi un leșin / dar ni le-am atins iar și iar / și cînd m-a-ntrebat cine mă învățase / să dau așa un sărut / mi-am amintit și m-am rușinat” („pacea”). Poetul reușește să reconstruiască senzația primelor forme de erotism, acel sentiment de noutate care aduce cu sine bulversare și derută. De regulă, în cazul poemelor de dimensiuni ample (avem de-a face cu o carte-poem), esența se deduce din ansamblu. În cazul de față, ea se relevă și de la nivelul fragmentelor. Ultimele două texte conferă circularitate nu ideilor, nu imaginilor, ci senzațiilor înțelese ca prezență intensă: „aș vrea să-i pot spune poeziei mele: / poezia mea, ești mai frumoasă decît Cîntarea Cîntărilor, / și ți se cuvine orice din mine, / să mă stăpînești sănătoasă / […] / sînt firicelul de păr care abia învață să se ridice / dintr-un por al axilei tale, / cînd îmi voi face simțită prezența, / mîna ta va coborî ca o radieră / să șteargă tot. / să fie iarăși / pagina goală“ („pagina goală”). Ca orice amintire, ca orice frison nostalgic, și poezia devine pregnantă abia atunci cînd este ștearsă, rămînînd din ea doar un palimpsest al unei vagi întrebări.

Lia Faur revine în poezie după mai multe cărți de versuri, dintre care merită amintită doar Piele de împrumut – Vinea, 2009; Brumar, 2018). Cine parcurge cu atenție Piele pe piele (Casa de pariuri literare) poate observa că volumul, aparent eteroclit, tinde spre o anumită conceptualizare. Pielea este un element care subliniază conturul trupului, fiind în același timp și o zonă a interferențelor. Poeta pare convinsă că la spiritualizare se poate ajunge cu precădere prin intermediul corpului, în răspăr, așadar, cu filosofia creștină (de extracție protestantă, în primul rînd). Epiderma nu trimite la ideea de superficialitate, ci la aceea de cuprindere (ocrotire) a esenței. Volumul e alcătuit din trei cicluri ce pot fi asociate cu tot atîtea vîrste ale emoției: „o cantitate neglijabilă de carne”, „o nouă formă de supraviețuire (sau) plăceri ilicite” și „ar trebui să fiu mama ta”. În prima secvență putem detecta o anumită dimensiune etică în care politicul e estompat de fragilitatea de structură a celei ce percepe realitatea cu multiplele ei fațete. Din acest ciclu se detașează, din punct de vedere valoric, poemul „cină”. Citez aici penultima strofă: „frica lucrurilor neînțelese rămîne la vedere / ca o resemnare blîndă / fiicele continua ridul adînc al mamei”. Se prefigurează un spațiu concav, un spațiu al pielii care reține aluviunile spiritului. Texte precum „piele pe piele”, „poem dedicat”, „din cutie”, „autogara voiajor”, „îmbrățișare” sau „dragostea este un act liturgic” sînt cele care formează structura de rezistență a celui de-al doilea ciclu, în ciuda titlurilor oarecum convenționale. Cea de-a treia secțiune a cărții aduce și ceva insolit în zona poeziei maternale. Femeia scrie despre experiența nașterii abia după douăzeci de ani. Nu avem de-a face însă cu o rememorare, ci cu o trăire în simultaneitate. Pielea este, în acest caz, spațiu convertit în timp. Bulversarea percepției conduce spre integrarea în sine a unei alte realități a emoției.

După un debut bine primit de critica de întîmpinare, Cristina Stancu publică o carte intensă, un conglomerat de reflecții din care parcă au fost extirpate în prealabil referințele la obiect, pentru a fi lăsate la vedere doar reverberațiile compulsive ale unei minți de o luciditate extremă. Poemul Apără pe cineva de tine (Casa de pariuri literare) apare ca un vortex în care se pierd (pentru a fi puse în valoare) mai multe tipuri de limbaj. Realitatea e transformată într-o schemă neuronală din ale cărei impulsuri ia naștere un text ce se autogenerează. Lumea ca entitate vag personificată se disipează, pierzîndu-și elementele de siguranță. Ca orice obiect supus observației, ea împrumută ceva din stranietatea felului în care este privită. Dar poeta nu contemplă, ci survolează, perforează epiderma laxă a lucrurilor: „mereu mi-a fost frică să ies în afara cadrului pentru prim-plan / lîngă despicătura din perete unde aș fi încăput de la început / eram purtată cu mașina fiindcă știam că se măreau în mine / obiecte defecte, sinele rămînea o ficțiune care avea nevoie / de o poveste despre origine. încă visez că cel mai fin material textil acoperă cu alb ce mai pot vedea, distanța dintre suflet / și speranță la personajele lui faulkner sau poate că avem ani de stagnare cînd ne chinuim să ne acceptăm”. Apărarea individului de un sine, ficțional sau nu, e o imposibilitate în beneficiul textului. Apără pe cineva de tine este, în opinia mea, cea mai bună carte de poezie din recolta anului 2021.

În Dezintegrare (OMG), Florentin Popa inventează o realitate care-și subminează propriile componente. Un creier multitasking adună de pretutindeni sunete neconvenționale și compune cu ajutorul lor o adevărată simfonie a disoluției. Versurile rimate – din ce în ce mai utilizate în poezia de azi – creează o imprevizibilă armonie a dodecafoniei. Cu o inteligență de cyborg accesează rudimente de limbaj poetic pe care le scoate din propria lor convenție și le orientează spre un punct din viitor. Există în poezia lui Florentin Popa și un fel de nostalgie jucată. Poetul nu ne invită să-l credem, nu dorește să convingă, deoarece își deconstruiește și propria perspectivă. El inovează chiar în zona limbajului confesiv și o face cu maximă siguranță de sine. Evită sunetele false și lipsa de autenticitate prin întemeierea unui lumi care funcționează chiar după regulile artificialului. Și nu mă refer neapărat la zona inteligenței artificiale deși aceasta e cît se poate de prezentă, după cum am sugerat și mai sus: „mintea slăbește. Sînt cadre pierdute / nici o emoție nu vrea să le mai umple / orbi în orbitele în care ne-nvîrtim. Bru / ma de filtre fresnel, corb auriu pe umbră, / e gîndul gîtuit uitat cînd îl rostim. pul / verizați sub unghia de praf care ne scurmă / tot ce am vrut a fost să lăsăm în urmă / uitînd că-n ea intențiile sînt pierdute” („technical hitch”). S-a vorbit mult despre post-umanism. S-a discutat în gol și fără proprietatea termenilor. Începînd cu Florentin Popa, discuția ar putea prinde un contur coerent.

Cătălina Stanislav scrie poezie de parcă ar purta niște conversații lejere. Cel puțin asta e impresia pe care o lasă în poemul de deschidere al cărții Nu mă întrerupe (OMG). Sigur că, odată cu înaintarea în lectură, apar și unele schimbări de registru și de ton, dar fără a modifica structural și decisiv aparența de gesticulație lejeră. Creșterea intensității își are originile în tematica ce devine din ce în ce mai limpede pe măsură ce tînăra scriitoare se lasă în voia propriului discurs. Poezia ei emană și o anumită senzualitate/sexualitate, lipsită de clișeele pe care inclusiv poetele post-douămiiste le vehiculează fără prea mult discernămînt. Chiar e fucking sexy, cum spune Elena Vlădăreanu. Așadar, Cătălina Stanislav reușește să deconstruiască unele convenții, dar nu o face în mod manifest: „a fost neetic cînd prietena mea poloneză / s-a pipăit pe întuneric / cu fata frumoasă de la bar / la care m-am uitat insistent toată seara / e banal să te întreb dacă ți se pare etic / să faci sex / în orașul cu ruine multe / spune-mi în ce feluri v-ați atins / ce nuanță de roșu au obrajii excitați / cît de repede cît de încet ți-ai mișcat corpul / deasupra ei / te forțez să-mi spui tot / de parcă viața mea ar depinde de / detaliile care mă umplu și mă golesc de ură / în același timp”. Își rulează filmul experiențelor sale într-o stare de calm, vecină cu detașarea. Nu se poate spune însă că poeta nu-și impune prezența în carte, doar că o face încet și sigur. Cartea Cătălinei Stanislav e, în definitiv, un solilocviu despre neputință și nesiguranță.

Voi reveni cu articole de sine stătătoare despre o parte dintre cărțile pe care aici doar le-am semnalat.

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.

Mai multe