Retrospectiva anului poetic 2020
Anul 2020 a fost așa cum știm cu toții că a fost. Editurile au publicat foarte puțină poezie, axîndu-se mai mult pe traduceri. Totuși, spre sfîrșitul anului, situația s-a mai ameliorat. Au apărut cărți bune și foarte bune la edituri care mizează pe poezie – astfel:
Casa de editură Max Blecher: Stepa și transa – Dumitru Fanfarov, Toate zborurile au fost anulate – Adrian Diniș, Larvae – Mircea Andrei Florea, Ale noastre dintru ale noastre – Moni Stănilă și Satao – Radu Nițescu.
Tracus Arte: Copilul cu piele de iarnă – Rodica Draghincescu, Maimuța și ecograful – Caius Popa, Despre prieteni și singurătate – Romulus Bucur, Cîinele de după pod (antologie) – Geo Dumitrescu, Forme de apus – Mihai Ignat, Note din secolul kitsch – Antonia Mihăilescu, Bufonerii și litanii – Mihai Măniuțiu, O zi pe care am locuit-o cîndva – Nicolae Teoharie.
Charmides: A cui e casa asta – Alexandru Vakulovski și Transparența unui popor de foci – Alexandru Ovidiu Vintilă.
Cartier a continuat seria de antologii „Cartier de colecție”: Neistovită e inima vîntului – Miron Kiropol (poeme alese de Constantin Abăluță), Acum sîntem noi anticii. Antologia Generației ’90 – selecție de Răzva Țupa și Adrian Ciubotaru; Peste zona interzisă – Ileana Mălăncioiu (poeme alese de Simona Sora); Ospiciile imaginației – Florin Iaru (poeme alese de Livia Ștefan), Un secol de poezie română scrisă de femei, vol. II – antologie de Alina Purcaru și Paula Erizanu; sanG goid’encre – Emilian Galaicu-Păun (poeme alese de Al. Cistelecan) și Alesul. Poeme (2003-2017) – Dan Coman.
OMG Poetry: Un om mai important decît oamenii – Lucian Brad, Expectativa luminoasă – Andrei Dósa, Aer Păsări Bere – Vlad Drăgoi, Cast – Andrei Doboș, Fotocrom Paradis – Deniz Otay, Mă uit înapoi și dispare – Teona Galgoțiu.
Vinea: Dunăre kilometrul 510 / o poveste de dragoste, de moarte și de naștere cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele / cartea nenăscutului – Nicolae Tzone (prefață de Angela Furtună, addenda: o scrisoare adresată autorului de Lucian Vasilescu, ilustrații de Suzana Fântânariu), V de la viață – Fevronia Novac, Landén, Judecata – Dorina Brîndușa, Viața pe gheață – Carmen Secere, Magazinul de poezie e închis temporar – Gabriela Schuster, Perdeaua de fier – Angela Nache Mamier.
Notabile mai sînt cărțile de poezie semnate de Irina Nechit, Masa de sărbătoare (Cartea Românească), Olga Ștefan, Civilizații (Paralela 45), Ofelia Prodan, Întîmplări cu poetul d.d. marin și alte persoane controversate (Limes), precum și „controversatul” volum de poezie al lui Mircea Cărtărescu, Nu striga niciodată ajutor (Humanitas).
O apariție editorială așteptată de multă vreme este Alwarda, cartea semnată de Ruxandra Novac apărută la Pandora M (o revenire la poezie, după șaptesprezece ani de la volumul de debut Ecograffiti, despre care am scris pe larg acum cîteva numere chiar în această pagină), recent premiată cu distincția Cartea de Poezie a anului 2020 la Gala Tinerilor Scriitori. Pe lista nominalizărilor pentru distincția de Tînărul poet al anului 2020 fiind: Andrei Dósa, Dumitru Fanfarov, Radu Nițescu, Deniz Otay și Olga Ștefan.
Iată și lista debutanților nominalizați la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”: Lucian Brad, Dumitru Fanfarov, Mircea Andrei Florea, Antonia Mihăilescu și Deniz Otay (titlurile și editurile sînt menționate mai sus). Membrii juriului: Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Mihai Iovănel, Alex Goldiș și Andrei Terian.
În continuare voi analiza, în sinteză, cărțile care mi-au reținut cel mai mult atenția.
Despre cartea Antoniei Mihăilescu pot spune că reprezintă un debut onorabil. Stilul ei de a nu folosi semne de punctuație este de mult depășit, cu toate că induce acea senzație de haos, de trecere de la un subiect la altul pe neașteptate. Note din secolul kitsch (Tracus Arte) este un titlu care se potrivește foarte bine cu conținutul cărții, deoarece poemele Antoniei Mihăilescu par construite după o geometrie exactă. O caracteristică a acestui tip de poezie este fragilitatea ca stare de tranziție dintre o anumită euforie și starea de frică ce paralizează totul. Mi-au plăcut poemele „crăciun negru”, „social media” și „social anxiety” din care citez: „din tavanul galben bum-bum, muzica electro un party cu lumini comerciale deasupra mărcilor deasupra mîinilor / ridicate // plase și britney-face pe pungi for real this / time anxietate podeaua e un amestec de macarons / vestele galbene formează un șir în spatele reclamei / dezlipite pe jumătate // un jandarm trece cu bicicleta / peste tipul căzut ca o tîrfă se așază la rînd la coșulețe cu flori”. Ce reproșez eu acestui volum este lipsa orgasmului. Poeta promite multe, dar tensiunea nu este în creștere, pentru ca la un moment dat să irumpă.
Ale noastre dintru ale noastre (Casa de editură Max Blecher), cartea lui Moni Stănilă, este un poem-fluviu ce nu scade nici o clipă din intensitate. Este un volum despre moarte, dar nu oricum, ci despre acea moarte ce nu poate fi împărtășită cu nimeni. De aici reiese și o anumită detașare față de fenomenul în sine. Moni Stănilă este o poetă vizionară, vede viitorul ca pe un prezent sugrumat de toate aceste forme ale capitalismului duse la extrem. Natura nu mai este natură, cerul nu mai e cer, e un vulcan de aer care ne strivește /intoxică pe toți. Fluiditatea poemului ne-ar duce cu gîndul la o perspectivă unică asupra lumii, dar nu este neapărat așa. Vocea conține mai multe voci, mai multe partituri distincte. De aici, unele contradicții aparente. Să stai și să observi lumea năruindu-se din cauza artificialității la care s-a ajuns e o dovadă de putere. A judeca lucrurile din perspectiva lumii pe care o știai înainte de generalizarea balastului. Poezia ei trăiește și din construcțiile oximoronice. Ele sînt realitatea. Ele devin norma, nesimțindu-se în nici un fel contradicția: „Alerg în fiecare dimineață de la șase, odată cu primul / troleu / mă îndrept spre ieșirea din oraș. Acolo e o vulcanizare / cu ferestrele arse de soare, / lîngă care din / zece în / zece minute vin oameni bolnavi. Cîte unul / se așază cu fața în asfalt și moare. Cîte doi se întind / printre cauciucuri / folosite, rîd în hohote, și apoi, cu ochii ieșiți din orbite / se duc”. Scene de acest gen se repetă. Lumii în crepuscul nu-i mai rămîne altceva decît să sucombe.
Despre Adrian Diniș vorbim la trecut. Despre poezia sa, însă, nu. Casa de Editură Max Blecher i-a publicat volumul postum Toate zborurile au fost anulate. Aș îndrăzni să spun că această carte este despre suflet. Dar orice carte de poezie este și despre suflet. Aici avem de-a face cu o deschidere graduală a sufletului către lumea aceasta, dar și către lumea cealaltă. Există foarte multe trimiteri la ideea de moarte, dar aceasta nu pare înspăimîntătoare. Ea este așteptată calm, cu încredere în realitate și adevăr. Ceea ce frapează este luciditatea în fața bolii. O luciditate pe care aș numi-o chiar creativă. Nu este o poezie a disperării, ci a contemplării a ceea ce i se întîmplă: „Nu am fotografii frumoase, am / doar radiografii / aproape că aș putea să-mi fac din ele / un trup văzut pe dinăuntru și diform / un trup altfel întunecat / tăiat cu precizie / asta nu înseamnă / nimic – decît în poezie unde / la fel ca-n radiografiile mele / bolile arată frumos și sînt luminoase”.
Mărturisesc faptul că printre primele mele încercări de a face cronică de întîmpinare s-a numărat și cartea Rodicăi Draghincescu, Obiect de lux ascuțit pe ambele părți. De atunci a trecut o eră sau mai multe. Acum vorbim despre Copilul cu piele de iarnă (Tracus Arte). Poeta, una dintre cele mai bune ale generației ’90 și, în general, ale literaturii române contemporane, scrie o poezie în care maniera criptică se combină armonios cu anumite momente de limpezire, de seninătate, care aduc un plus de deschidere, de spiritualitate și chiar de gingășie. Unele poeme sînt scurte și seci, altele sînt lungi, ușor narative, precum, „Der Dirnenmörder von London”. Cartea conține poeme de forță, precum „Scara lui Maslow”, ciclurile „Halatul desfăcut”, „Cuțitul”, poemele „Cum era cînd voi fi fost peste tot” și „Inima”, probabil cel mai bun poem din carte. Îmi permit să citez cîteva rînduri: „În vitrină cu ochii la fetița care m-a atins nu trebuie să / o nemulțumesc nu trebuie să o dezamăgesc ea nu a avut / niciodată păpuși cum e ea fata care la rîndu-i / să știe cum sînt eu jucăria care spune tu ești prietena mea / cu gura închisă ca să nu îi facă rău unei fetițe a nimănui”. Titlul cărții justifică într-o anumită măsură raționamentul de mai sus. În plus, titlul degajă o puritate rece, bazată pe instinctul supraviețuirii în fața unei realități întunecate, recognoscibilă la secțiune și ea în unele asocieri de cuvinte sau chiar în poeme întregi. Din punctul meu de vedere, Copilul cu piele de iarnă este cartea de poezie a anului 2020.
Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.