Refugiaţi & imigranţi

21 noiembrie 2018   Carte

● Junot Díaz, Sufocare, traducere de Daniela Rogobete, Black Button Books, 2018. 

● Viet Thanh Nguyen, Refugiaţii, traducere de Tatiana Dragomir, Editura ART, 2018. 

Aceşti doi dintre cei mai în vogă prozatori americani ai momentului au foarte multe în comun şi cazurile lor spun multe despre nevoile pe care literatura de ficţiune le satisface în acest moment. Congeneri, Junot Díaz (n. 1968) şi Viet Thanh Nguyen (n. 1971) s-au născut amîndoi în afara graniţelor americane – Díaz în Republica Dominicană, Nguyen în Vietnam; ambii au ajuns în Statele Unite împreună cu părinţii lor pe cînd aveau doar cîţiva ani, ambii au învăţat pe rupte şi au făcut studii superioare la universităţi de prestigiu (Cornell, respectiv Berkeley), ambii au ajuns să scrie literatură de ficţiune în limba engleză (influenţaţi de tradiţia literară americană) şi să cîştige Premiul Pulitzer – Díaz în 2008 cu romanul Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao (Polirom, 2008/2017), Nguyen în 2016 cu romanul Simpatizantul (ART, 2017) –, ambii scriu şi proză scurtă (pentru care au fost şi premiaţi), iar cărţile lor de ficţiune, din fericire, sînt traduse şi la noi (Uite-aşa o pierzi, celălalt volum de proză scurtă al lui Díaz, a apărut tot la Black Button Books). Mai mult decît atît, tema lor predilectă este viaţa imigranţilor/refugiaţilor, iar povestirile din aceste prime volume de povestiri din cariera fiecăruia sînt pe cît de asemănătoare (în temă), pe atît de diferite (stilistic).

Díaz îşi construieşte foarte atent povestirile (volumul lui este mai omogen decît al lui Nguyen) căci, în ciuda dublei plasări, deopotrivă în comunitățile hispanice din New Jersey şi în oraşele natale din Republica Dominicană, vocea naratorului este fie un copil, fie un tînăr care resimte din plin nesiguranţa mediului şi, mai ales, absenţa figurii paterne (protagonistul recognoscibil a jumătate din povestirile cărţii fiind Yunior la diferite vîrste, dispuse cronologic în desfăşurarea cărţii): tatăl este mereu plecat, peste granițe sau în sînul altei familii. Cum bine remarca Bogdan-Alexandru Stănescu (ca şi mine, fan declarat al lui Díaz) în cronica sa la acest volum, America este „substitutul fantomatic al tatălui real“. Eforturile de a-şi construi o viaţă încă de la vîrste fragede, departe de familie, cu cunoştinţe rudimentare de limbă, în locuinţe mizere şi medii violente (droguri, furturi, bătăi), făcînd munci brute (un tînăr hispanic îşi cîștigă banii de colegiu cărînd cu spatele mese de biliard în vilele din suburbie ale bogătanilor americani), tot acest stil de viaţă abrutizant deturnează sensibilităţile imigranţilor forţaţi deopotrivă să se supună şi să se ascundă în mijlocul, pe de o parte, al unor familii destrămate, pe de altă parte, în comunităţi neînchegate. Adăugate virilităţii latino, aceste sensibilităţi viciate provoacă un lung şir de curvăsăreli pasagere sau infidelităţi de durată (un bărbat plecat la muncă în State îşi va întemeia în secret o a doua familie botezîndu-şi noii copii la fel ca pe cei lăsaţi acasă). Un tînăr al cărui obraz fusese sfîşiat de un porc pe cînd era copil, şi care duce o viaţă de monstru purtînd o mască dizgraţioasă, devine simbolul tuturor imigranţilor plecaţi în căutarea unui chip – a se citi a unei vieţi care să le permită să fie văzuţi. Ajuns pe tărîm american, tînărul desfigurat nu va avea parte de operaţia la care speră, aşa cum nici ceilalţi imigranţi nu-şi vor corecta vieţile promise de plasticul vis al imigraţiei.

Cele zece povestiri concise şi alerte ale lui Díaz, avînd naratori-protagonişti, fiind deci şi foarte orale, amestecă argoul latino şi pe cel black cu jargonul străzii („nu aparţin limbii engleze, deşi nu aparţin nici vreunui alt spaţiu“ zice motto-ul cărţii), ceea ce face ca limbajul să capete o notă culturală specifică apăsată (de altfel, volumul este însoţit şi de un mic glosar) – motiv pentru care ţin să laud munca de traducătoare a Danielei Rogobete.

Spre deosebire de stilistica lui Díaz, povestirile lui Nguyen sînt mult mai convenţionale deopotrivă în formă (majoritatea au narator clasic) şi în limbaj (conţin rareori cuvinte vietnameze), dar văd în asta, în primul rînd, un specific cultural placat pe statutul social al personajelor. Dacă la Díaz avem emigranţi care se confruntă cu obţinerea/menţinerea statutului legal (motiv serios pentru derapajele lor comportamentale), la Nguyen avem refugiaţi care se bucură încă de la început de un cadru legal. Implicarea Statelor Unite în războiul din Vietnam a condus la un sentiment de vinovăţie răsfrînt într-o politică de sprijin al refugiaţilor (un tînăr refugiat vietnamez salvat de pe o ambarcaţiune în Marea Chinei de Sud primeşte un tutore american), de aici şi natura problemelor protagoniştilor lui Nguyen, care duc o viaţă aşezată, cu totul în afara cercului violenţei hispanicilor. Elementul etnic apare în fiecare povestire, dar nu este un element de conflict social per se. De fapt, povestirile lui Nguyen au ca protagonişti refugiaţii care şi-au făcut deja o viaţă în America şi a căror suferinţă este aproape întotdeauna întoarsă înspre trecut, înspre trauma războiului de care au fugit: o mamă şi o fiică primesc stafia fiului/fratelui mort în încercarea de a fugi din Vietnam, un cuplu vietnamez în vîrstă se confruntă cu demenţa soţului care evocă o figură misterioasă din trecut, o femeie strînge bani în comunitate pentru a finanţa gherilele anticomuniste de acasă, unde a rămas să lupte soţul ei, un american primeşte în urma unui transplant organul unui vietnamez şi pleacă în căutarea familiei acestuia, un alt american, veteran de război căsătorit cu o refugiată, nu se împacă cu decizia fiicei sale de a face muncă voluntară în ţara pe care el odată o bombardase, un refugiat se recăsătoreşte în America, dar pune copiilor lui numele copiilor din prima căsătorie (situaţie care apare şi într-o povestire de Díaz). Spre deosebire de emigranţii lui Díaz, problema refugiaţilor lui Nguyen nu o constituie supravieţuirea în prezent, ci vieţuirea cu trecutul care îi bîntuie: ororile războiului, şi nu violenţa străzii, veterani de război la vîrsta a doua, şi nu tineri traficanţi de droguri, copii din căsătorii mixte, şi nu copii din căsătorii paralele, în fine, un fundal mai apăsat politic decît social (la Díaz apare amestecul SUA într-o lovitură de stat din Republica Dominicană, dar e doar un detaliu).

Aceste două remarcabile cărţi de povestiri (purtînd fiecare drept motto versuri din poeţi ai dezrădăcinării) se completează, astfel, de minune şi împreună oferă o imagine profundă a temei migraţiei pe tărîm american. Şi Díaz, şi Nguyen vorbesc despre vulnerabilitate şi dislocare, despre identitate şi reconciliere, despre integrare şi conflicte culturale, despre dinamica familiei dezrădăcinate, însă fiecare o face pe limba lui, punînd altfel accentele, privind din unghiuri diferite, unul cu pasiunea latino, celălalt cu discreţia asiatică. Doi mari prozatori, vi-i recomand.

Mai multe