Recuperare și înnoire

● Michel de Montaigne, Eseuri, Cartea întîi, traducere din franceză, cronologie și note de Vlad Russo, cu o prefață de Michel Onfray, Editura Humanitas, 2020.

Deși rubrica aceasta – mai exact, varianta ei care cade în responsabilitatea mea – este dedicată traducerilor din literatura universală, ficțiunii, consider că aceste două apariții recente despre care vorbesc astăzi merită orice derogare de la eventuale principii editoriale interne. Cred, și am înțeles lucrul acesta încă din primii ani de juniorat editorial, că nici o editură care-și respectă cu adevărat statutul și tradiția (cea modernă, de la Aldus Manutius încoace) nu poate neglija latura de „misionariat” a acestei meserii. Consider, așadar, că o editură mare nu se face stînd cu ochii pe topurile zilei și ancorat în solul nisipos al actualității livrești.

În logica lui Bourdieu, pe piața bunurilor simbolice, o editură este prinsă între două logici economice: cea antieconomică, orientată spre acumularea de capital simbolic, și una pur economică, a ciclului scurt de producție. Atunci cînd una dintre logici prevalează strivitor asupra celeilalte, sînt toate șansele ca respectiva entitate editorială să fie una ratată. De aceea, actul retraducerii, al reeditării operelor fundamentale, actul „reciclării” marilor cărți sînt probe pe care trebuie să le treacă un editor adevărat pentru a-și proba calitatea de „misionar”.

Aș adăuga că autorul acestei note despre două ediții cu totul speciale recent apărute în limba română nu este nici un cititor împătimit de Montaigne, nici un filozof capabil să cunoască „la literă” dialogurile platoniciene, ci un simplu cititor al Eseurilor și al Dialogurilor și un vechi și pătimaș scormonitor prin anticariate.

Ediția în limba română a Eseurilor lui Michel de Montaigne era de ceva vreme o adevărată licornă pentru împătimiți și pentru căutătorii de comori prin anticariatele fizice și online. Cele două volume apărute în 1966, respectiv 1971, în traducerea Mariellei Seulescu, la Editura Științifică, fie nu se găseau, fie erau foarte scumpe. Iar cel care reușea să pună mîna pe ele și nu se înarma cu o răbdare anacronică și chinuitoare găsea de multe ori că limba română folosită de traducătoare se dovedește incomprehensibilă, mai ales unor generații care nu mai au nici urechea, nici gîndirea acordate la limbajul cronicăresc. Și mă refer aici chiar și la absolvenții recenți ai facultăților de filologie, unde se înghesuie întreaga materie în trei ani de studiu. Nu vreau să pun aici accentul pe inadecvarea unei asemenea alegeri lingvistice/stilistice precum cea făcută de Mariella Seulescu (iar acum vorbesc în calitate de umil traducător – nici nu-mi pot imagina ce chin presupune această traducere), ci, mai curînd, pe necesitatea existenței unei versiuni mai apropiate vremurilor.

Din acest punct de vedere, ediția de față, prin opera de traducere a lui Vlad Russo, își atinge ținta, ba mai mult: deși ea se dovedește complet inteligibilă și actuală, reușește să păstreze și un parfum lingvistic care să marcheze personalitatea originalului.

Avem de-a face, legat de Montaigne și nu numai, cu o discuție în care cele două tabere care se înfruntă își apără cu îndîrjire teritoriul: pe de o parte, puriștii, cu extrema deja marcată, în zona traducerii Mariellei Seulescu, cei care susțin perfecta echivalare, respectarea tuturor sensurilor etimologice și a implicațiilor posibile ale termenului „traducere”: trecere dincolo, strămutare a unui text dintr-o limbă în alta și, dacă e să mergem la cuvîntul „translacion” din franceza veche, strămutarea moaștelor unui sfînt dintr-o mînăstire în alta (strămutare adesea ilicită).

De partea cealaltă, avem tabăra inovatorilor/utilitariștilor, a celor care vor traducerea operelor aparținînd altor zone temporale într-o limbă română radical actualizată, aducînd mereu ca exemplu realizări similare din limba engleză.

Calea aleasă de Vlad Russo a fost una de mijloc, din ce îmi pot da seama: limba folosită de el reprezintă, într-adevăr, un upgrade față de cea utilizată acum o jumătate de secol de Mariella Seulescu, nefiind însă una atît de îndatorată dorinței de popularizare încît să evite exprimări și termeni care trimit cititorul înspre trecutul de unde ne-a parvenit originalul operei traduse. Îndrăznesc să cred că asta și era soluția ideală în cazul de față. Vorbim despre o operă care a trecut prin procese succesive de „traducere” chiar în limba franceză, în încercarea de a o face accesibilă unui public aflat în continuă schimbare și înnoire.

Așa cum arată traducătorul Eseurilor în nota asupra ediției, toate aceste eforturi de „traducere” a operei în propria limbă au la bază diferite concepții asupra felului în care metamorfoza aceasta înnoitoare ar trebui să se înfățișeze: fie prin „corijări” ale tipicului editorial de secol al XVI-lea (introducerea diacriticelor, corijarea punctuației și a ortografiei, introducerea paragrafelor etc.), fie prin „luminarea sensului” care nu era accesibil decît filologului, prin înlocuirea cuvintelor al căror sens se schimbase sau se pierduse în negura vremii, neintervenind asupra sintaxei, fie, în sfîrșit, prin alterarea acestei sintaxe specifice autorului.

Traducerea lui Vlad Russo are la baza ediția Gallimard, din 2007, care, fără a fi una anastatică, revine pe cît posibil la original, păstrînd din modificări doar atît cît e necesar pentru ca lectura să fie posibilă. Ediția respectivă a fost confruntată cu cea mai recentă, din 2019, de la Robert Laffont, dar și cu traduceri precum cea a ediției din Everyman’s Library, din 2003, sau a celei apărute la Bompiani, în 2012. Rezultatul este o traducere într-o limbă română foarte frumoasă, cu destul parfum arhaic încît să-i ofere bogăție, dar și perfect accesibilă unui cititor nespecializat.

Nu pot încheia fără să mă refer la un mic „război” care s-a declanșat pe Facebook la subsolul anunțării acestei ediții: atîta timp cît o nouă traducere din Montaigne poate suscita asemenea patimi, războiul încă nu e pierdut.

● Platon, Opera integrală, volumul I, traducere, introducere generală, introduceri și note de Andrei Cornea, Editura Humanitas, 2021.

Cazul edițiilor Platon în limba română este puțin mai complicat și traseul acestor traduceri a urmat un drum mai sinuos de-a lungul deceniilor. Așa cum știe orice „animal de anticariat” și, în fond, orice cititor care-și respectă statutul de intelectual, primele ediții demne de a fi numite serioase din opera lui Platon au început să apară prin anii 1970, în îngrijirea lui Petru Creția și Constantin Noica și au adunat în jurul lor o echipă all stars de filologi și de filozofi.

Nu e exagerat să spunem că editarea celor șapte volume din opera lui Platon a fost, pe lîngă act de cultură, și unul politic. Acestea au devenit volume de referință pentru oricine se iniția în filozofia antică, nu doar datorită traducerilor foarte bune, ci și datorită aparatelor critice, comentariilor ș.a.m.d. Respectivele ediții veneau să le înlocuiască pe cele semnate de Cezar Papacostea și Ștefan Bezdechi, corecte filologic, însă lipsite de accesoriile editoriale care au dat tot farmecul ediției Platon, Opere.

Așa cum s-a întîmplat în cazul Montaigne, acea ediție nu se mai găsește de mult nici în cele mai bine dotate anticariate. În momentul în care scriu această „cronică” de ediție, cele șapte volume PO se pot găsi pe okazii.ro sau OLX la un singur vînzător. Atunci cînd se găsesc, volumele pot fi cumpărate doar disparat și de cele mai multe ori au prețul greutății lor în aur. Au mai fost încercări postrevoluționare de reeditare, dar de fiecare dată lipsea ceva: în cazul ediției îngrijite de Cătălin Partenie la Humanitas, aceasta s-a întrerupt la jumătatea drumului și, poate mai grav, era lipsită de note și comentarii. Apoi au apărut diverse ediții pe la edituri mai mult sau mai puțin specializate, precum Paideia, la edituri inactive sau lipsite de distribuție, precum IRI, ori, cum e cazul dialogului Republica, ediția 1998, la edituri cu un profil bulversant pentru cititorul de carte de filozofie (Teora).

Așa că această aventură numită Platon, Opera integrală vine să lege toate firele acestea care flutură în vîntul postrevoluționar și să ducă la bun sfîrșit munca începută în anii ʼ70, în același timp corijînd din eventualele erori și carențe ale edițiilor PO. În primul rînd, ediția PO nu a fost niciodată dusă la capăt: în cele șapte volume nu se regăsesc nici Banchetul, nici Legile, nici Epinomis, nici Scrisorile. În al doilea rînd, acea operă de editare și de traducere a fost dusă la bun sfîrșit în condiții de izolare și de acces parțial la resursele bibliografice de ultimă oră.

Ediția de față are un singur traducător, care este și îngrijitor de ediție, autor al comentariilor și notelor și autor al Introducerii generale. Este vorba despre Andrei Cornea, scriitorul, eseistul și traducătorul care a fost cooptat în aventura PO odată cu volumul al IV-lea, dacă nu mă înșel, și care este părintele acelei ediții foarte rare din Republica, apărute la Teora în 1998, al cărei fericit posesor sînt (în 1998 s-a întîmplat ceva straniu la Teora, dat fiind că tot pe atunci au apărut două foarte frumoase ediții Jung). Andrei Cornea este și traducătorul lui Plotin în limba română, dar și al Metafizicii aristoteliene. Asumarea acestei „munci” de către un singur om vine la pachet cu o coerență a traducerii tuturor dialogurilor, cu o concepție unitară asupra filozofiei platoniciene ce răzbate în traducerea anumitor concepte-cheie, dar și cu un plus de „eroism”.

În cazul traducerii, Andrei Cornea preferă varianta modernizării limbajului, păstrînd patina arhaizantă pentru redarea miturilor. Așa cum explică traducătorul în Nota sa, utilizarea de către Platon a aceluiași concept în situații diferite, cu valențe diferite, poate fi surprinsă mult mai ușor de către traducătorul unic, ce poate discrimina între diversele posibilități de echivalare. În plus, trebuie adăugat că, spre deosebire de PO, există acum un echilibru în partea de exegetică a volumului, fiecare dialog fiind însoțit de o Notă introductivă comparabilă ca spațiu cu celelalte.

Ediția proiectată va avea trei volume, care vor prezenta dialogurile platoniciene în succesiunea lor cronologică, așadar acest POI 1 cuprinde în mare dialogurile socratice, de tinerețe (în număr de 12), începînd cu Apărarea lui Socrate și încheindu-se cu Lysis, dialogul despre prietenie, incluzînd, așadar, cinci dialoguri în plus față de ediția Platon. Dialoguri socratice, apărută la aceeași editură, în 2015.

Aceste două prime volume din edițiile Montaigne și Platon vin, cred, în cadrul unei direcții inaugurate de Editura Humanitas în urmă cu cîțiva ani prin retraducerea lui Schopenhauer, urmată de noile ediții din Marcus Aurelius, Sf. Augustin și Seneca, lucru care-mi spune că există acolo o gîndire coerentă de recuperare și editare a operelor de bază ale civilizației occidentale.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.