Realism noir sud-american
● Juan Gabriel Vásquez, Zgomotul lucrurilor în cădere & Forma ruinelor, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Polirom, 2015-2018.
Dacă vă place literatura sud-americană, dar în acelaşi timp v-aţi plictisit de atîta realism magic, s-ar putea să faceţi o pasiune pentru romanele mult-premiatului şi mult-lăudatului columbian Juan Gabriel Vásquez (n. 1973), pe care eu îl văd, de fapt, ca pe un Bolaño cu substrat socio-politic. Purtînd titluri poetice pentru istorii violente, totul pe fondul unor evenimente politice, cu personaje gen amanţi, asasini, detectivi, traficanţi sau foşti puşcăriaşi, romanele sale se înscriu într-o tradiţie sud-americană uşor recognoscibilă (omul are un doctorat la Sorbona luat cu o teză despre literatura sud-americană), preluînd însă elemente de policier şi reconstituire socială din tradiţia nord-americană (a tradus din operele unor John Hersey şi Dos Passos, dar a scris şi o biografie a lui Joseph Conrad), de unde şi trimiterile recurente ale criticii, pe de o parte la Gabriel García Márquez, pe de altă parte la Paul Auster.
Primul rău roman tradus la noi, Zgomotul lucrurilor în cădere (Internaţional IMPAC Dublin Literary Award în 2014), este plasat, ca mai toate romanele sale, în Bogotá, de data asta în anii ’90, într-o perioadă cînd cartelurile de droguri fac legea pe străzi, iar amintirea lui Pablo Escobar, Regele Cocainei, domină încă peisajul socio-politic. Ca şi în 2666, trilogia lui Bolaño, există o suită aparent nesfîrşită de crime, de data asta însă motivate politic, asasinate la care oamenii ajung să-şi raporteze propriile biografii. „Noi, cei din generaţia mea, facem asta: ne întrebăm cum arătau vieţile noastre cînd se întîmplau astfel de lucruri, mai toate petrecute în anii ’80, şi cum ni le-au definit ele sau cum ni le-au modificat, fără ca măcar să ne putem da seama de ce ni se întîmpla“, spune Antonio Yammara, naratorul romanului, o frază-cheie pentru drama lui.
De altfel, există o anume preocupare a lui Juan Gabriel Vásquez, tradusă în obsesia personajelor sale, pentru trecutul violent al Columbiei, a cărei istorie poartă încă cicatricile traficului de droguri şi ale conspiraţiilor politice: în celălalt roman tradus în română, Forma ruinelor, un bărbat încearcă să fure, tot în Bogotá, sacoul găurit de gloanţe al unuia dintre cei mai populari politicieni din anii ’40, asasinat chiar în timpul unei campanii prezidenţiale, episod care declanşează o incursiune în trecut plină de revelaţii şi, fireşte, violenţe.
Ca supravieţuitor al unui asasinat stradal în care nu era nici măcar cel vizat, episod care i-a deturnat viaţa (glonţul care l-a atins pe el l-a lăsat impotent şi cu o problemă la un picior), acest Antonio Yammara, tînăr licenţiat în drept şi tată al unei fetiţe, pleacă în căutarea poveştii celui ucis, un fost puşcăriaş taciturn cu care se împrietenise la biliard, dar despre care nu apucase să afle prea multe. Nevoia de a înţelege cine fusese cel ucis şi, mai ales, de ce anume este declanşată brusc de ştirea împuşcării de către autorităţi a unui hipopotam scăpat din fosta grădină zoologică a lui Pablo Escobar. (Interesant că şi romanul mexicanului Juan Pablo Villalobos, Fiesta în bîrlog, Editura Curtea Veche, 2010, are în centru tot un hipopotam închis în grădina zoologică privată a unui traficant de droguri). Antonio Yammara se întoarce la locul asasinatului şi dă de un fir care îl conduce la fiica celui ucis (alt personaj fascinat de fosta menajerie a lui Escobar; vezi şi fragmentul de mai jos). Întîlnirea celor doi, într-o fermă din afara Bogotei, se transformă într-un turnir de două nopţi al reconstituirii împreună a vieţii celui dispărut cu ajutorul amintirilor, scrisorilor şi al unei înregistrări audio, care nu este altceva decît cutia neagră a avionului în care…
Mai departe n-aş merge, căci aş divulga prea mult, stricînd suspansul poveştii pentru cei care ar dori să citească acest roman scris foarte frumos fără a fi poetic, dar cu o anume calitate a melancoliei şi uneori a violenţei care dă naraţiunii o dimensiune existenţialistă de meditaţie despre rolul destinului, sensul morţii şi natura amintirii („nimeni nu ştie de ce trebuie să ne amintim ceva“, „totul este amintire“, „a-ţi aminti te oboseşte“ „epuizanta îndeletnicire de a ne aduce aminte“). Policier pe urmele unor vechi răni personale într-o atmosferă noir vag erotică („neobişnuitele meşteşuguri ale goliciunii“), calitatea stilistică a acestui roman este redată splendid în română de traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari.
Juan Gabriel Vásquez va fi prezent în cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara „La Vest de Est, La Est de Vest“ (23-27 octombrie), în a doua seară, la Muzeul de Artă (Sala Barocă), într-un eveniment moderat de jurnalistul Marius Constantinescu. Mai multe detalii despre festival la www.filtm.ro.
****
Juan Gabriel VÁSQUEZ
Zgomotul lucrurilor în cădere (fragment)
Abia făcuserăm cîteva sute de metri cînd Maya a frînat brusc, a coborît geamul şi atunci am văzut, la vreo treizeci de paşi de noi, la jumătatera distanţei dintre Nissan şi havuz, un hipopotam ne privea cu un aer grav. „Ce frumos e!“, a zis Maya. „Cum frumos? am zis. E cel mai urît animal din cîte există.“ Dar Maya nu m-a băgat în seamă. „Nu cred că e adultă, a continuat. E prea mică, e un pui. S-o fi pierdut?“ „De unde ştii că e o femelă?“
Dar Maya coborîse deja, în ciuda ploii care continua să toarne cu găleata şi în ciuda faptului că de locul unde se afla animalul o despărţea un gard de lemn. Pielea lui era plumburie şi lucea stins, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie în lumina slabă a înserării. Picăturile de ploaie se scurgeau pe el ca pe sticlă. Hipopotamului, mascul sau femelă, pui sau adult, nu-i păsa, se uita la noi, sau se uita doar la Maya, cum stătea sprijinită pe gardul de lemn şi îl privea la rîndul ei. Nu ştiu cît a trecut: un minut, poate două, ceea ce în astfel de circumstanţe e foarte mult. Ploaia îi curgea Mayei din păr şi hainele ei căpătaseră altă culoare. Apoi, hipopotamul a început să facă o mişcare lentă, ca un cargobot rotindu-se pe mare, iar eu l-am văzut din profil şi m-a uimit cît de lung era. Şi apoi nu l-am mai văzut, sau mai exact i-am văzut fundul imens şi am crezut că văd şiroaie de apă scurgîndu-se pe pielea netedă şi lucioasă. S-a îndepărtat printre bălării, cu picioarele ascunse de buruieni, lăsînd impresia că nu înainta propriu-zis, ci că se făcea tot mai mic. După ce l-am văzut ajungînd în havuz şi intrînd în apă, Maya s-a întors în maşină.
„Mă întreb cît vor mai trăi animalele astea, a zis. Nu e nimeni care să le dea de mîncare, nici să aibă grijă de ele. Trebuie să fie foarte scump.“ Nu vorbea cu mine, era evident. Gîndea cu voce tare. Şi nu am putut să nu-mi amintescs de un alt comentariu făcut în acelaşi spirit şi în aceeaşi formă, pe care-l ascultasem cu multă vreme în urmă, cînd lumea, sau cel puţin lumea mea, era cu totul alta, cînd încă mă mai simţeam stăpîn pe viaţa mea.
„Îi plăceau foarte mult animalele, a spus Maya. Zicea că ele n-au nici o vină. Şi aşa şi este. Asta e una dintre puţinele amintiri cu adevărat importante pe care le am: tatăl meu avînd grijă de cai. Tata mîngîind cîinele mamei. Tata certîndu-mă că n-am dat de mîncare sărmanului tatu. Sînt singurele amintiri adevărate, celelalte sînt inventate, sînt amintiri false. Nu e nimic mai trist pentru un om decît să aibă amintiri false.“