Rătăcind printre titluri

Nu am împărtăşit niciodată furia sau dispreţul scorţoşilor faţă de micile trucuri gazetăresc-ierarhizante de sfîrşit de an: topuri literare, anchete procustiene, „sinteze“ lucrate pe picior, „cartea (filmul sau piesa) anului“, „primele zece titluri ale deceniului“, „numiţi trei... cinci...“ etc. Sînt jocuri frivole, îndeobşte benigne, mai mult sau mai puţin mercantile, legate, cînd subtil, cînd grosolan, de politica şi interesele revistei, totul cu utilitate efemeră. Mici şarje de bonton şi picanterie. Pe scurt, condimente şi agremente pentru mesele festive. A le evalua absolutist, încordat, drept capete de lume, fără elementar-igienica precauţie relativizantă, asta deconspiră un spirit cariat de lipsa umorului, boala suspiciunii şi, la limită, tendinţe dictatoriale.

Ţineţi minte excelenta idee a Observatorului cultural de-a aduna peste o sută de literaţi care să aleagă romanul romanelor româneşti? Cifra, numele, portanţa semnatarilor şi varietatea orientărilor sfidau, fără drept de apel, orice cîrcotire. Ei bine, s-a(u) ales Craii lui Mateiu. Mare şoc mare, ce mai valuri, ce mai zbucium! De ce? Se terminase lumea? Dispăreau instantaneu în neant toate celelalte titluri posibile!? Erau automat îngropaţi toţi scriitorii în viaţă!? Unii au propus zece titluri. Alţii au propus două topuri, morţi şi vii, ca lumînările la cimitir ş.a.m.d. Oricum am lua-o, întîmplările de acest gen nu înseamnă decît un binevenit aport de oxigen în acvariu.  

În ce mă priveşte, nu am ezitat niciodată să particip la cele mai sinucigaşe iniţiative. Numiţi trei cărţi – proză, poezie, eseu – care definesc la vîrf literatura română post -’89, suna o poruncă acum cîţiva ani. Simplu, iute, fără fasoane: Orbitor, Ieudul fără ieşire, Omul recent. (Am adăugat, totuşi, piesele lui Vlad Zografi, pentru mine teatrul fiind încă indisolubil legat de literatură.) Acum cîteva săptămîni, cineva de la Mediafax a dorit un titlu de carte care m-a impresionat în preajma Crăciunului, plus două, trei recomandări pentru cititori. Am răspuns în cinci minute, îngăduindu-mi, însă, un ex aequo la prima chestiune, fiindcă efectiv ambele cărţi mă sorbiseră identic, în aceleaşi zile (Anne Applebaum – Gulagul, Clara Mareş – Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii). La a doua provocare, vezi bine că, nemaifiind vorba strict de ce mi se-ntîmplă, ci de ce aş recomanda unor segmente diferite de public, am depliat evantaiul în, măcar, trei direcţii: Amintirile Zoei Cămărăşescu, Biletul de ieşire din criză, de Adrian Vasilescu, şi Pact cu diavolul, de Lars Keppler. Atenţie: era vorba de perioada din preajma Crăciunului, nu de cărţi pur şi simplu apărute în 2011. Altminteri, cînd, în aceeaşi zi, Cristian Teodorescu mi-a cerut cinci titluri ale anului, Zoe a trecut pe 3, Ion D. Sârbu pe 5, „cartea anului“ fiind, pentru mine, Cartea roşie a lui C.G. Jung, urmată de Andrei Pleşu – Faţă către faţă (uite-aşa am nedreptăţit Despre frumuseţea uitată a vieţii). Pe locul 4 mi-am plasat revelaţia lui 2011, Cormac McCarthy, care m-a încîntat cu Căluţii mei, căluţi frumoşi, m-a oripilat cu Meridianul sîngelui şi m-a obligat să revăd cu alţi ochi No Country for Old Men.

Cele mai plăcute mi se par topurile de zece titluri. L-am reţinut în special pe unul cu lecturi formatoare din literatura universală. Nici aici nu am ezitat prea mult – Fraţii Karamazov, Război şi pace, Demonii, Anna Karenina, Mînăstirea din Parma (ex aequo Roşu şi negru, „vă rog să nu mă puneţi să aleg între ele“, am somat redacţia), David Copperfield, Muntele vrăjit, Memoriile lui Hadrian, Falezele de marmură, Parfumul –  chit că, după ce am trimis marfa, mi-au mai ţîşnit în minte vreo zece titluri inconturnabile.

Ce te faci, însă, cînd, după o vreme, descoperi că ai răspuns în două rînduri oarecum diferit la aceeaşi întrebare? În noiembrie 2011, i-am înşirat lui Alexandru Muşina pentru revista Corpul T cinci romane româneşti ale acestor două decenii de libertate: Mircea Cărtărescu – Orbitor, Dan Stanca – Aripile arhanghelului Mihail, Filip Florian – Degete mici, Petru Cimpoeşu – Simion liftnicul, Horia Ursu – Asediul Vienei. Numai că, acum, tot scormonind prin sertare pentru paginile de faţă, am dat peste o anchetă sinonimă, în Adevărul literar şi artistic de acum cîţiva ani, unde, alături de Cărtărescu, Filip Florian şi Dan Stanca, apar Mirii nemuririi, de Radu Aldulescu, şi Cruciada copiilor, de Florina Ilis. În care caz pot fi acuzat de fariseism? În nici unul. Pur şi simplu perspectiva se modifică, mai mult sau mai puţin, cu timpul. Cărţile îşi petrec altfel lumina şi umbra, trec, apoi, dintr-un raft în altul, din faţă în spate, forţa iniţială de impact slăbeşte, ori, dimpotrivă, capătă fatalmente alte proporţii, graţie noilor contexte. Iar anvergura autorilor, locul fiecăruia în ierarhie, se schimbă la rîndu-i.

Revenind la 2011, sper să nu-mi pretindă nimeni să fi ţinut la fel de mult la toate cele 240 de titluri vorbite pe micul ecran!

Am început anul sub semnul zglobiu al reeditării Aerului cu diamante la Humanitas, dar şi al frumuseţilor triste (prin sistematica inconştienţă românească faţă de tot ce înseamnă patrimoniu) din Lemn, albumul cu biserici din nordul Olteniei, realizat de Luiza Zamora şi Şerban Bonciocat. L-am încheiat conspectînd la birou documentele din Sub steag străin de Costin Feneşan şi citind în fotoliu schimbul epistolar dintre Gabriel Liiceanu şi Gabriel Cercel. 

În materie de roman românesc, Lucian Dan Teodorovici a însemnat în 2011 pentru mine, cu Matei Brunul, ce a însemnat în 2010 Radu Pavel Gheo cu Noapte bună, copii. La proză străină, alături de Cormac McCarthy, musai să citez insolitul, suculenţa şi umorul nebun al peripeţiilor bandei picareşti din Bărbatul de o sută de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut, de Jonas Jonasson. În plus, am devenit un constant admirator al franţuzoaicei de la CNRS care semnează excelente romane „maigret-iene“ sub pseudonimul Fred Vargas. Dacă i-aş fi citit Omul cu cercurile albastre cînd am fost astă-vară la Bruges, unde am dat la FNAC-ul din Piaţa centrală peste un raft cu vreo cinci, şase titluri în suită cu Tridentul lui Neptun, recent tradus la Editura Trei, le-aş fi umflat numaidecît pe toate.

Fireşte că Zen-ul lui Cărtărescu mi-a declanşat, ca de obicei, un joc de picioare frenetic, eu aflîndu-mă cu Jurnalul lui MC ca-n ringul de box. Ioana Pârvulescu (Lumea ca ziar) mi-a reaprins năprasnic dorul de exegeza caragialiană. Despre Franţa lui Cioran mi-a redat violent cheful de-a reciti Spengler. Albumul dedicat de Nicolae Noica arhitectului Liviu Ciulley, vol. II din Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, coordonat de Mihai Dim. Sturdza, Dora Mezdrea cu vol. II din C. Noica în arhivele Securităţii, plus sinteza documentară Acţiunea „Recuperarea“ realizată la CNSAS, cu aiuritorul trafic de cetăţeni germani început sub Dej şi Drăghici şi dezvoltat „industrial“ sub Ceauşescu şi Pleşiţă – sînt, cred, alte cîteva titluri de referinţă pentru 2011.

În fine, un nevinovat exerciţiu de imaginaţie post-revelion: Ce ar fi scris I.L. Caragiale despre chestia cu calendarul mayaşilor? 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.