Rătăcind prin Bellu, cu Paul Filip

Toată copilăria şi adolescenţa mea se leagă de aleile, figurile, crucile, cavourile, pomenile, văduvele, capela şi veveriţele din cimitirul Bellu. De la 4 la 15 ani, adică din 1957 în 1968, am crescut între staţia de tramvai G. Bacovia de pe Giurgiului, Pieptănari, Ferentari, Şoseaua Viilor-Chirigiu, dealul Filaret, Lînăriei şi „cociocul“ dintre Mărţişor şi Crematoriu. Ştiu că am povestit nu o dată, verbal şi în scris, despre fascinaţia sutelor de Sîmbete ale morţilor, cînd dolofanul de mine recepta pantagruelic divine hălci de colivă înecată-n cacao şi bomboane cu miere sau alune, despre inocentele iubiri pubere, firoscos plimbate printre morminte, inocenta familiaritate cu moartea, hipnoza monumentelor funerare, tainica voluptate ce lega extincţia de jubilaţie ş.a.m.d. Ştiu, în acelaşi timp, că, de prin ’92-’93, cînd scriam în LA&I, sau, un deceniu mai tîrziu, în Ziarul de duminică (v. şi vol. Bucureşti, carte de bucăţi) despre jaful halucinant la care era supus cimitirul, lucrurile s-au schimbat enorm: nu se mai fură cu camionul, nu mai dispar peste noapte statui, busturi, capace de-o tonă şi sute de kilograme de lanţuri seculare botezate „fier vechi“. Acum, totul se face mult mai subtil. Adevărat, ce s-a pierdut a rămas pierdut. Între atîtea altele, s-au cumpărat cavouri istorice cu blazon, fără ca noii proprietari să marcheze undeva numele originar al familiei. În schimb, s-a afişat în sfîrşit, la intrare, ghidul mormintelor de interes public, iar în locul haitelor de cîini ai nimănui, care cutreierau ca strigoii flămînzi aleile şi cotloanele de taină, avem acum un număr respectabil de paznici patrulînd vigilent, de zici, cînd dai să intri, că pătrunzi într-un obiectiv militar strategic. Întrebat de TVR Cultural unde să vorbim, sîmbătă 8 ianuarie, cîteva minute despre actualitatea lui Eminescu, am fixat instinctiv întîlnirea în Bellu, la mormîntul poetului (situat perpendicular – ah, groteştile ironii ale istoriei noastre! – pe crucea lui Eugen şi-a Margăi Yvonne Barbu!). Noroc de amabilitatea omului de la Administraţie, care şi-a sunat superiorii ca şi cînd vizitam Sing Sing ori Academia de la West Point; altminteri, ca să filmăm fie şi cîteva secunde, am fi avut nevoie de aprobarea scrisă a Biroului de presă al Primăriei. 

Tot pe aleile cu Iulia Hasdeu, Dem. Dobrescu şi splendoarea de mausoleu a Nababului Griguţă Cantacuzino, trecînd pe la C.A. Rosetti, Macedonsky, Iorga şi „Doamna cu umbrela“ (Romanelli), am început cu Emil Hurezeanu, în urmă cu cîţiva ani, o tandru-ghiduşă imersiune televizată în utopia eliadesco-matein-bucureşteană, încheiată la Caru’ cu bere, după ce ne-am recules alături, la Stavropoleos. În fine, chestionat nu demult de Mircea Struţeanu unde aş vrea să realizăm şedinţa de shooting menită să mă imortalizeze în istoria fotografică a literaturii române – am decretat pe loc: printre mormintele din Bellu. Chose faite. (Apropo: să vă mai spun că, în 1990, odată ajuns la Paris, primul drum după Place des Vosges şi Librăria Gibert Jeune a fost la Père Lachaise?...) 

Aşa că sper să fiu crezut cînd vă recomand cu ardoare albumul despre Bellu ca Panteon naţional (vol. II), semnat de Bogdan Peter Tănase, Ioana Manolache şi neobositul, admirabilul Paul Filip, publicat în 2010 la Editura Tradiţie. Paul Filip a realizat nu doar albume istorico-fotografice despre cimitirul Bellu (1997, 2000, 2002), dar şi un film documentar despre „Grădina cu suflete a baronului Barbu Bellio“ (1825-1900), la TVR Cultural. 

Vrednic paseist, urmaş arhivar al împătimitului istoric basarabean George Bezviconi (cel lăudat de Iorga, dar pe care Roller l-a pus să aleagă între puşcărie şi slujba de gropar la Bellu), Paul Filip a scanat cu fervoare somptuosul muzeu funerar, cartografiindu-ne tăcuta moştenire aristocratică, năpăstuitele cavouri ale high-life-ului bucureştean, dîndu-ne lista celor mai vechi morminte aflate aici (de la Ienăchiţă Văcărescu, Dimitrie A. Ghica, Zoe Cantacuzino şi Nicolae Filimon, la Zoe Fălcoianu şi Lascăr Catargiu, trecînd prin criptele lui C.A. (şi Elena) Rosetti, Ion Maiorescu, Scarlat Iarca, Zoe Ghika, Petre Ispirescu, dar şi copleşitorul monument Cristu Gheorghieff, plus Dora d’Istria, August Treboniu Laurian, Alexandru Odobescu şi colonelul Pavel Zăgănescu), inventariind în imagini lucrările sculptorilor cu faimă – Raffaelo Romanelli, Oscar Späthe, Karl, Carol şi Fritz Stork, Cornel Medrea, Paciurea, Oscar Han, Miliţa Pătraşcu, Ion Jalea, Lidia Kotzebue – arhitecţi de talia lui Ion Mincu şi Albert Galleron, dar şi vreo 300 de morminte de la Eminescu la Gheorghe Dinică şi Adrian Pintea (Forry Eterle, Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Rebreanu, Gafencu, Madgearu, Alice Voinescu, Adrian Maniu, Ana Aslan, Ionel Teodoreanu, Mateiu Caragiale, Camil şi Cezar Petrescu, Emil şi Dan Botta, G. Călinescu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Maria Tănase, Ioana Radu, Văcăreştii, Oteteleşenii, Cantacuzinii, Şuţu, Filipeştii, Lahovary, Labiş, Alexandru Paleologu, Mircea Nedelciu şi Gina Patrichi, George Enescu şi Gavrilă Marinescu), dîndu-ne nu doar numele tuturor primarilor Bucureştilor îngropaţi la Bellu Ortodox, dar şi lista celor 114 eroi francezi, ofiţeri şi soldaţi, aviatori sau infanterişti, morţi în La Grande Guerre în România şi îngropaţi în Bellu Militar (mi-am copleşit, literalmente, prietenii din Lille ducîndu-i acolo), împreună cu personalităţile îngropate în cimitirele Sfînta Vineri, Colentina şi Ghencea: Iancu Brezeanu, Lucia şi Tony Bulandra, Maria Lătăreţu, Leonard, Fănică Luca, C.I. Nottara şi Miliţa Pătraşcu, Aurel Jiquidi şi Vasile Roaită, Iosif Rangheţ şi Gogu Rădulescu... 

Graţie pasiunii de fotograf-arhivist a lui Paul Filip, afli despre cum au vrut brazilienii să cumpere cu cinci milioane de dolari mormîntul Iuliei Hasdeu (noroc cu Ceauşeasca: a cerut 50 de milioane şi tranzacţia a căzut), despre cum au plănuit Ceauşeştii să distrugă cimitirul după cutremurul din 1977, lăsînd numai aleea cu Eminescu, Caragiale, Coşbuc – şi cîte altele. 

Pentru mine însă, farmecul teribil al acestui album rezidă în faptul că mi-a adus în casă minunatele imagini din cutreierările juneţii. Care sînt ele? Umblaţi, rogu-vă, domniile voastre prin Bellu, nu doar după urmele celor înşiraţi mai sus, dar şi după Sofia Mavrodin, Nicolae Combiescu, Sever şi Virgil Xantopol, Atanasie Stolojan, Al.F. Robescu, Elena Izvoranu, Corneliu Botez, Constantin Lecca, Al. Marghiloman, Dimitrie A. Ghica, Serafim Catzianu, aşaaa, într-o suav-încercănată preumblare duminicală, şi veţi simţi numaidecît liniştea, limpezimea, seninătatea, împăcarea cuprinse numai (şi numai!) în basmele bunicilor, rostite cîndva la gura sobei. 

Dacă nu aţi avut parte de aşa ceva, atunci vă plîng şi vă descînt. Despre (şi... dinspre) morţi – numai de bine!

Dan C. Mihăilescu este critic literar.  A coordonat volumul colectiv Cărţile care ne-au făcut oameni la Editura Humanitas, 2010.