Puzzle cu Eminescu
● Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea, ediţie îngrijită de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, 2011.
● G. Călinescu – „Eminescu, poet naţional“, audio book, prezentare de Bogdan Alexandru-Stănescu, Editura Casa Radio, 2012.
„Faptul că nu l-am putut vedea niciodată, că nu am o imagine coerentă a lui, că nu ştiu cum arăta faţa lui (cînd nu poza minute-n şir, rigid, în faţa primitivului aparat cu plăci de sticlă acoperite cu azotat de argint, aşteptînd să răbufnească flacăra de magneziu), că nu-i pot auzi vocea a fost mereu una din cele mai mari frustrări ale mele...“
„Mă numesc unul din oamenii în viaţă care l-am văzut pe Eminescu în carne şi oase. Eram copil de şapte ani, l-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. «Uite-l pe Eminescu!» – a spus cineva, cu un glas pe care îl ţin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viaţa lui şi că trăia o metempsihoză străină...“
„Deodată se deschide uşa şi văd intrînd un tînăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape pînă la umeri, cu un zîmbet blînd şi melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre vechi şi cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea că acesta e Eminescu şi, fără un moment de îndoială, m-am sculat de pe scaun, am mers spre dînsul, şi întinzîndu-i mîna i-am zis:...“
Un scriitor care nu l-a văzut pe Eminescu, unul care l-a văzut bolnav spre sfîrşitul vieţii şi un altul care l-a cunoscut la Viena pe cînd poetul era foarte tînăr: Mircea Cărtărescu (în „Cuvîntul înainte“ la ediţia a doua a eseului său despre imaginarul eminescian: Visul chimeric, Editura Humanitas, 2011; text reluat şi în colecţia Ochiul căprui al dragostei noastre, Editura Humanitas, 2012), Tudor Arghezi (într-unul din textele adunate în volumul Radio-papagal. Publicistica radiofonică 1927-1967, CD + carte, Editura Casa Radio, 2011), respectiv Iacob Negruzzi, în celebrele sale evocări de la cenaclul junimist. Cum pe 15 iunie s-au împlinit 123 de ani de la moartea lui Eminescu, mi-am zis că ar fi un moment simbolic bun să ascult şi să (re)citesc nesistematic, pe sărite, cîte ceva despre poet – evocări, conferinţe, texte ocazionale, publicistice – prin cărţile apărute în ultimul an, lăsînd pentru vremuri mai puţin caniculare lectura analitică a volumului Ioanei Bot, Eminescu explicat fratelui meu (Editura ART, 2012), o revizitare aşteptată, care, sînt sigur, va agita apele coclite ale eminescologiei.
În prefaţa CD-cărţii Vis şi alte treizeci de poeme necunoscute (în rostirea lui Marcel Iureş, Editura Casa Radio, 2011), Mircea Cărtărescu scrie foarte adevărat despre cum imaginea operei unui artist este „un proces, o bîjbîire în toate direcţiile, o pîslă aleatorie de reminiscenţe, teme şi subiecte, dar mai ales de fragmente încîlcite unele-n altele, o hartă cerebrală a celui care scrie, şi care evoluează atît de mult, încît uneori tînărul artist e mai deosebit de el însuşi la maturitate decît doi artişti diferiţi între ei...“ Este amintit N. Iorga drept unul dintre primii care au cerut ca orice text eminescian să fie tipărit indiferent de relevanţa literară, un alt susţinător celebru al publicării integrale a manuscriselor marelui poet fiind, mai tîrziu, Constantin Noica. Tudor Arghezi însă se exprimă împotrivă într-un text radiofonic din 1934 prilejuit de dezvelirea statuii de la Constanţa: „A fost o invazie de cultură în textul poeziei sale, fiecare cultural eminescian făcîndu-şi datoria orgolioasă de a tipări un Eminescu mai bun decît voia însuşi poetul, amplificat cu tot ce aruncase el la coş“. Mircea Cărtărescu îi aminteşte pe filologii care, vreme de o jumătate de secol (1939-1994), au îngrijit cele şaisprezece volume ale ediţiei Eminescu: Perpessicius, D. Vatamaniuc şi Petru Creţia, acesta din urmă fiind şi cel care, în numărul 1 (82) din 1991 al revistei Manuscriptum, a alcătuit un sumar cu nu mai puţin de 52 de poezii necunoscute ale poetului: 24 de poezii complet inedite, 16 poezii publicate în anii 1989 – 1990 prin diverse reviste şi nereluate în vreun volum, precum şi 12 reconstituiri şi autonomizări, dintre care, din nou, cinci inedite. Spune Mircea Cărtărescu: „Toate sînt de acelaşi înalt interes, toate sînt poeme puternice, îndrăzneţe, inventive, de o rară frumuseţe... Pretutindeni este Eminescu, un Eminescu mai proaspăt şi mai surprinzător, pentru că netocit încă de citiri şi recitiri, tălmăciri şi răstălmăciri, ataşări artificiale la diverse doctrine şi ideologii. De la eboşe la texte elaborate, poemele curg ca un singur Carmen Saeculare din organe sfărîmate, necesar şi programatic sfărîmate. Căci modernitatea lui Eminescu constă tocmai în iregularul, fragmentarul, abstrusul, haoticul actului creator, acel «neptunic» al postumelor despre care vorbea Ion Negoiţescu în (falsă) opoziţie cu «uranicul» ediţiei Maiorescu. În realitate, tot Eminescu, antume, postume, poezie şi proză, viaţă şi operă, stă sub semnul iregularului...“ Idee ce poate fi regăsită şi în Scurta istorie. Panorama alternativă a literaturii române – volumul I (Editura Cartea Românească & Polirom, 2011) a lui Mihai Zamfir: „A fost unicul poet român şi unul dintre foarte puţinii mari poeţi ai lumii care şi-a privit opera în perspectiva unei imperfecţiuni esenţiale, ontologice. La el, poeziile s-au aflat mereu în stadiul de schiţă, de treaptă spre altceva. Poemele – faze intermediare, fragmente parţiale destinate unui viitor opus magnum. În intimitatea creatoare, a fost un poet al nedesăvîrşirii, un poet al tranzitoriului...“
Revenind la omul Eminescu şi la viaţa lui, cartea lui Iacob Negruzzi, descoperitorul său, oferă din plin amănunte pentru mulţi neştiute, pentru alţii de neacceptat. Aflăm, astfel, că Eminescu, lectorul oficial al cenaclului junimist datorită glasului său „simpatic, sonor şi cadenţat“, era foarte sensibil la critică, iar dacă era întrerupt, renunţa să mai citească; dar, mai ales, aflăm şi despre amorurile cu Veronica Micle, Mite Kremnitz sau văduva Cleopatra Poenaru: „Acei care cunosc ca mine pe această doamnă, negreşit foarte inteligentă, dar deloc frumoasă şi mult mai mare de ani decît Eminescu, îşi vor pune uimiţi întrebarea cum de o asemenea pasiune a fost posibilă? Şi cu toate astea niciodată Eminescu n-a iubit mai cu violenţă. El se plimba nopţi întregi înaintea casei Cleopatrei din str. Cometa «pe lîngă plopii fără soţ», care se găseau cam acolo unde astăzi se ridică statuia lui Lascăr Catargiu, o urmărea pretutindeni, ba i s-a întîmplat să petreacă o noapte întreagă ascuns în bucătăria iubitei sale, numai spre a o zări un moment. În această perioadă Eminescu a compus cele mai frumoase şi mai desăvîrşite poesii...“ Iată şi momentul introducerii lui Ion Creangă în cenaclul junimist: „Eminescu veni cu el într-o sîmbătă seară la mine acasă, dar la intrarea lor în Junimea un zîmbet a zburat pe buzele tuturora. Şi Creangă, şi Eminescu erau roşi la faţă, aveau ochi tulburi şi rîdeau liniştit cu fericirea omului beat: ei veneau direct de la Borta-Rece, o cîrciumă vestită pentru vin vechi de Cotnar...“
Dacă Mircea Cărtărescu se întreabă cum ar fi putut suna vocea poetului („În principiu, ea ar fi putut fi înregistrată cu un fonograf, dispozitiv inventat în 1877 de Edison, pe cînd Eminescu avea 27 de ani. Simt un gol în stomac cînd îmi imaginez că aş fi putut auzi vocea acestui om care pentru noi e obscurizat de mit şi adulaţie. Era o voce melodioasă şi plăcută de tenor, evocată adeseori de contemporani“), putem asculta, în schimb, timbrul subţire şi felul cîntat de a vorbi al lui G. Călinescu (cel numit de Mihai Zamfir „comentatorul eminescian prin excelenţă“), înregistrat pe 10 iunie 1964 cu o conferinţă susţinută la Sala Mică a Palatului, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la moartea poetului. Este şi ultima înregistrare radiofonică a criticului care murea şi el un an mai tîrziu.