Pușca de vînătoare

● Yasushi Inoue, Puşca de vînătoare (audiobook), traducere de Lia şi Platon Pardău, lectura: Gheorghe Visu, Editura Humanitas Multimedia.

Să dăm textului ce e al textului, iar lui Visu tot ce e de vis în lectura acestui text, şi s-o spunem din capul locului: e o bijuterie de proză, într-o minunăţie de lectură. Puşca de vînătoare a fost publicată în 1949 şi tradusă la noi în 1969, iar în 2000 a fost aleasă să inaugureze colecţia „Cartea de pe noptieră“ de la Humanitas. Roman miniatural şi delicat ca (fireşte!) bobul de orez, montează totuşi în poveste cantităţi incomensurabile de trăiri, strivitoare pietre pe inimi, sumbre singurătăţi, „albia pustiită“ a cîtorva destine. Istorioara e niponă în esenţă, dar începe cu un episod de o bizarerie vag cehească, continuă cu trei scrisori de despărţire unde sentimentalul are toate sofisticările franţuzeşti în domeniu, după care încheie cu o trainică tristeţe rusească. O întreagă poveste stîrnită de un mic poem publicat într-o revistă cinegetică... 

Ce face lectura lui Gheorghe Visu este să-i menţină epicii o subtilă şi hipnotică stare de poem. În rostirea lui se amestecă, pe de o parte, răspicarea vibrantă, de tip Jean Gabin (pe care cîntecelul acela vorbit, „Je sais“, a dus-o la consacrare), iar pe de altă parte, intonaţia aproape sfioasă, atentă la fiecare silabă, a copilului scos în faţa clasei ca să-şi citească, tare, compunerea. Aici vocea curge egal, se luptă parcă să ţină emoţia în surdină, împingînd în prim-plan o „acurateţe“ de două ori mai înduioşătoare. 

Gheorghe Visu n-a albit degeaba şi n-a rămas degeaba copil. Prin vocea lui, „oh!“-ul şi „ah!“-ul au o decenţă înmărmuritoare, iar cînd auzi: „Am simţit ceva sumbru, insuportabil în scrisu-i delicat, de om singuratic“, înţelegi pe loc şi consimţi instantaneu.