Purificare

29 februarie 2012   Carte

● Sofi Oksanen, Purificare, traducere din limba finlandeză de Adela Victoria Korshin, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2012.

E o carte dură, crudă, perversă, inteligentă şi stranie, cu o scriitură care te încremeneşte şi te zguduie mai ceva ca o sîrmă înfiptă în priza de 220 V. Nici n-ai zice că e un roman transcris după o piesă de teatru (piesa cu acelaşi titlu, a aceleiaşi autoare, care umplea sala Naţionalului finlandez în 2007). Romanul Purificare arată ca un roman sadea, cu un joc complicat al timpurilor şi al perspectivelor, cu o zgîrcenie studiată a dialogurilor şi, în general, cu o proză care îşi ţese poezia neagră din introspecţie laconică, privire rătăcită în detalii, gînd tainic şi trăire ilicită.

Avem, ca personaje, două femei: una – o bătrînă singuratică, trăind la o margine de sat estonian pe jumătate părăsit; cealaltă – o tînără vorbitoare de estoniană cu accent rusesc, murdară şi confuză ca un fugar hăituit. Tînăra apare peste noapte (o noapte din 1992) în grădina bătrînei, iar poveştile lor intră într-o aprigă concurenţă a grozăviilor. Ororile din trecutul bătrînei au tipicul anilor stalinişti, cele din trecutul tinerei ţin de mizerabilismul şi promiscuitatea „tranziţiei“ postcomuniste. Treptat, devine limpede că între cele două femei există varii legături „de sînge“: ca între fiinţe bătute măr de soartă, ca între rude apropiate, dar şi – după ameţitoare serpentine epice – ca între torţionar şi victimă.

Sofi Oksanen e o scriitoare puternică şi bizară, care ştie să vadă enorm atunci cînd personajele sale simt monstruos. Romanul ei despre vinovăţii şi răscumpărări are ochi pentru cadrele largi cît o epocă, dar şi pentru fleacurile simbolice: o scamă anume, un strop de salivă, muştele care traversează cîte un paragraf sau altul, trăgînd tot la istoria mare. Aşteptăm filmul.

Mai multe