Punk, pulp, prozac

6 iunie 2017   Carte

● Alex Tocilescu, Imperiul pisicilor, Editura Polirom, 2017. 

Nu-mi amintesc un alt Tîrg de Carte cu atît de multe lansări de volume de povestiri precum Bookfest-ul recent încheiat. Îmi place să cred că a fost o revenire în forţă a prozei scurte şi nu doar o întîmplare, deşi cei mai mulţi dintre autori nu sînt cîtuşi de puţin străini genului. Practic, cine a mai scris continuă să o facă: neobişnuită e cantitatea de titluri, nu de nume. Le trec în revistă: în primul rînd, colega noastră Ana Maria Sandu – Pereţi subţiri, Florin Iaru – Sînii verzi, Bogdan-Alexandru Stănescu – Copilăria lui Kaspar Hauser şi Alex Tocilescu – Imperiul pisicilor, toate patru cărţi apărute la Polirom (şi epuizate la standul editurii în ultima zi de tîrg, un semn de neîncredere cronică în succesul comercial al genului scurt); apoi Radu Paraschivescu – Am fost cîndva femeie de onoare şi alte povestiri (antologie, Humanitas), Sorin Stoica – Povestiri cu înjurături (reeditare, Casa de pariuri literare), Petre Barbu – Căţărarea în cer (schiţe) şi Marian Ilea – Grăsane făcînd baie cu uşile larg deschise (trei nuvele), ambele la Cartea Românească. Înalt este numele tău de Ioana Bradea (Humanitas), Omar şi diavolii de Dan Ciupureanu şi Aleea Zorilor de Andrei Crăciun (ambele la Polirom) sînt proze mai lungi (o sută de pagini), ceea ce englezii ar numi „novella“ – le-aş aduce, de asemenea, în discuţie.

Neobişnuit a fost însă şi numărul volumelor de proză scurtă în traducere: după povestirile unor David Lodge, Ismail Kadare sau Roberto Arlt apărute în primele luni ale anului, tîrgul a adus şi alte titluri – Lydia Davis, Un impuls bizar (a doua parte a integralei prozei scurte, Vellant), Mihail Şişkin, Paltonul cu gaică (Curtea Veche), Ted Chiang, Povestea vieţii tale (reeditare, Nemira), precum şi o ediţie de lux cu integrala prozei antume a lui Kafka (Humanitas) sau reeditarea volumelor lui Alice Munro apărute la Litera. După cum se vede, o alternativă consistentă la roman, aşa cum ar trebui să se întîmple de fiecare dată.

Despre proza scurtă a lui Alex Tocilescu, autor dedicat aproape exclusiv genului scurt „since 2005“, am scris aproape de fiecare dată, motiv pentru care, de data aceasta, l-am recomandat în avans scriind încă de pe coperta a patra, astfel: „Alex Tocilescu este un tip cult, cu imaginaţie şi umor, căruia îi plac muzica, pisicile, dialogurile şi satul 2 Mai. Aşa sînt şi povestirile lui populate cu extratereştri, politicieni, locatari de bloc, diavoli sau feline: au o naturaleţe absurdă, o impuritate elitistă şi un umor neconvenţional – trei atuuri care pe unii îi vor face să ridice statui, iar pe alţii din umeri. Căci în realismul paralel al lui Tocilescu se intersectează mai toate genurile: parodia şi parabola, satira şi apocrifa, farsa şi pornograficul, fantasy-ul şi autoficţiunea. Ingenioasele sale proze sînt punk, pulp, prozac. Ca şi cum Iisus, Harms şi Tarantino ar intra într-un bar unde cîntă David Bowie. Orice se poate întîmpla. Inclusiv ca barmanul să fie o pisică.“

Ziceam „realism paralel“ ca o alternativă deopotrivă la realismul minimalist şi realismul magic, căci Alex Tocilescu le practică cumva pe amîndouă, dar într-o formulă proprie. În prozele sale minimaliste se moare, ori apar Dumnezeu şi Diavolul, şi nu e nimic magic, dar au loc tot felul de întîmplări supranaturale, care însă nu schimbă prea mult ordinea lumii. (În proza „Cat funeral“, spre exemplu, Iadul este un fel de laborator subteran secret la Băneasa populat cu oameni normali). De ce, totuşi, realism? Pentru că mediul, personajele şi limbajul sînt cele de toate zilele: strada, blocul, oraşul. În proza lui Tocilescu există irumperi de imposibil (animale vorbitoare, personaje biblice), dar fantezia nu transformă şi nu destabilizează realul (doar îl contrariază, uneori nici atît), nu uluieşte prin desfăşurarea ei în termenii supranaturalului absolut, pur şi simplu aduce o notă onirică, de absurd sau de farsă. Unele proze par nişte scenarii parodice sau nişte vise de tip banc, adică naraţiuni imposibile cu un twist satiric, rescrieri ori deviaţii cu elemente din sfere diferite (religie, cultură pop). În prozele sale se produce un scurtcircuit paranormal comic în desfăşurarea banală a vieţii cotidiene pentru care cititorul este invitat să-şi suspende temporar incredulitatea: un astronaut donează spermă unor extratereştri, un bărbat crede că este reîncarnarea lui Adam, Iisus vine a doua oară pe Pămînt (vezi şi fragmentul de mai jos), la fel şi Dumnezeu, care caută o pisică sau un înger care face o propunere indecentă unui prim-ministru, masturbarea unui adolescent e pe cale să provoace o criză financiară mondială, Scufiţa Roşie e un comunist chinez, nişte poliţişti inspectează o casă alcătuită numai din uşi, o pisică e răpită de extratereştri…

Dar nu toate povestirile au astfel de glitch-uri, unele sînt schiţe realiste sau dialoguri cu tineri şi adolescenţi care petrec sau care se află în preajma primei iubiri ori a primei experienţe erotice. ­Căci dacă unii l-ar putea numi pe Alex Tocilescu un iconoclast (pentru Biserică este un ficţionar eretic), alţii l-ar putea numi pornograf fie şi doar pentru că foloseşte cu naturaleţe şi cu o anumită frecvenţă cuvîntul „pulă“. E treaba fiecăruia cîtă libertate acordă ficţiunii, inclusiv în folosirea vocabularului. Celor pudibonzi nu le recomand micul său roman Carne Crudă (Brumar, 2007), carte care ar merita reeditată.

Împreună cu Mitoş Micleuşanu, Silviu Gherman şi – cel debutat anul trecut – Ovidiu Eftimie, Alex Tocilescu formează un grup de scriitori alternativi (ar putea pune împreună şi de-o trupă muzicală), un fel de comando de ficţionari care, cu un arsenal customizat cu elemente din cultura populară, intervin asupra convenţiilor prozei româneşti, destabilizîndu-i formele, circuitele, orizonturile de aşteptare, cititorii. Dacă proza românească este un serial Hallmark, aceştia sînt eroii unui film de acţiune de serie B. Unul cult.

*****

Alex TOCILESCU
A doua venire (fragment) 

– Aş vrea să ştiu ce ai de gînd să faci în viaţă, zisese Dumnezeu. Întreb. Adică de vreo două mii de ani n-ai mai făcut nimic. Stai ca prostul la dreapta mea şi… Şi habar n-am, te gîndeşti sau ce faci?

– Treaba mea, zisese Iisus.

– Sigur că-i treaba ta, da’ chiar nimic? spusese Dumnezeu… Faci cum vrei. Eu doar am vrut să-ţi zic că mi se pare că freci menta. Dacă vrei să faci asta pentru tot restul eternităţii, n-ai decît, dacă te simţi bine aşa.

– Deci vrei să mă mai duc o dată, zisese Iisus.

– Nu vreau nimic, spusese Dumnezeu. Dacă tu crezi că atîta poţi…

Iisus se ridicase nervos, plecase la el în cameră, pusese o piesă de Skrillex şi dăduse staţia la maxim. Apoi realizazse că ăsta era un comportament copilăros, aşa că îşi luase cele trebuincioase într-un rucsac şi acum se afla la dracu-n praznic, în curul României, şi în plus murise din nou, de data asta lovit de un camion care trecuse valvîrtej pe şoseaua din sat, îl acroşase cu bara din spate într-o curbă şi îl aruncase în peretele unei case. Mai departe nu ţinea minte ce se întîmplase, dar nici nu prea conta. Intră în singura cameră luminată din spital, în care sforăia calm o asistentă medicală nici tînără, nici bătrînă, nici frumoasă, nici urîtă, nici blondă, nici brunetă, pentru că era vopsită ca vai de capul ei. Într un colţ era rucsacul său, din care lipseau aparatul de fotografiat şi tableta. Îl luă în spate, îşi băgă căştile de la iPod în urechi şi ieşi din spital.

Afară începea să se lumineze de ziuă, o zi frumoasă de iulie, în care temperatura avea să urce mai tîrziu la 32 de grade. Cum nu voia să meargă nicăieri anume, ci doar să iasă din satul ăla nenorocit, Iisus o luă la dreapta. Dintr-o curte prăpădită îl lătră un cîine. Fiul Domnului grăbi puţin pasul. După cîteva minute ajunse la o benzinărie. Trei tineri destul de beţi ascultau manele într-un BMW vechi cu număr de Bulgaria.

– Ia uite-l şi pe ăla, zisese unul dintre el.

Ceilalţi îl cercetară pe Mîntuitor din priviri.

– Bă, ăsta nu-i ăla de l-a călcat camionul ieri?

Mai multe