Proza în mileniul III
● Corpul T – revistă de literatură, nr. 1/2013.
Acesta este primul număr al revistei de literatură Corpul T, revistă editată de Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania“ din Braşov, care apare după dispariţia lui Alexandru Muşina, cu Andrei Bodiu preluînd rolul de redactor-şef, iar cel mai consistent material este transcrierea discuţiilor Colocviului Naţional Universitar de Literatură Română Contemporană, intitulat „Proza românească în mileniul III (2001-2013)“ şi ţinut anul trecut la Braşov.
Adrian Lăcătuş este cel care deschide colocviul, formulînd patru posibile direcţii de discuţii. Prima este legată de delimitarea temporală: „Putem discuta despre o relativă schimbare sau creare a unei tendinţe coagulante după anul 2000, dacă perioada de tranziţie de după ’90 a ajuns să se clarifice, să se epuizeze şi începe altceva sau, dimpotrivă, borna fundamentală rămîne cea a sfîrşitului lui ’89 şi sfîrşitul unei epoci – într-un sens politic şi social.“ Următoarele întrebări sînt legate de schimbările de fond petrecute în cîmpul prozei, deopotrivă privind creaţia – şi întrebarea probabil cea mai legitimă dintre toate: „Ce a apărut realmente nou şi semnificativ în termeni de prozatori noi, care au reuşit să se impună cu unul sau mai multe volume şi care este numitorul comun?“, dar privind şi mentalitatea creatoare – iar aici, terenul e mişcător pentru că aparţine presupoziţiilor şi speculaţiilor, şi nu mai are de-a face nici cu teoria, nici cu critica literaturii: „dacă există o proză gîndită de la început pentru un alt tip de public decît cel tradiţional al literaturii române, dacă structurile publicului s-au schimbat odată cu ale societăţii şi dacă există o literatură scrisă direct pentru a fi tradusă, exportată.“ În sfîrşit, a patra întrebare pusă pe tapet de Adrian Lăcătuş priveşte „direcţia underground a prozei româneşti, dacă există cărţi care circulă într-o periferie dinamică şi mai radicală a literaturii române, care fascinează mai degrabă publicul tînăr, şi dacă această direcţie este suficient de consistentă şi de constantă.“
Alex Goldiş vorbeşte despre un aşa-zis reviriment postminimalist, numind patru autori a căror literatură n-are însă prea multe în comun – Filip Florian, Florina Ilis, Sorin Stoica şi Lucian Dan Teodorovici (unde fantezistul Florian şi realistul Stoica scriu, de fapt, amîndoi în cheie minimalistă; Sorin Stoica, de altfel, mort în 2006, n-a mai prins nici un „post-“) – şi despre reinventarea generaţiei ’80, care, după Mircea Cărtărescu şi Mircea Nedelciu, „a dovedit că are nişte resurse superioare, extraordinare în proză şi că nişte prozatori care se ridicaseră pînă atunci la construcţii pe spaţii scurte, precum Horia Ursu sau Alexandru Vlad, au dat nişte romane foarte bune după 2000: Asediul Vienei şi Ploile amare au fost recunoscute drept nişte romane extraordinare. Iarăşi, Cristian Teodorescu, un optzecist specializat în proză scurtă, a dat un roman foarte bun: Medgidia, oraşul de apoi. Dacă vreţi, canonul s-a schimbat în interiorul generaţiei ’80, adică prozatorii marginali au revenit în centrul atenţiei cu nişte construcţii puternice.“ Din nou, e discutabilă dinamica descrisă de Alex Goldiş, în condiţiile în care Medgidia... e un roman scris pe spaţii scurte, Pupa Russa de Gheorghe Crăciun reprezintă un succes mai mare decît titlurile invocate, iar cea mai complexă construcţie romanescă aparţine, de departe, tot lui Mircea Cărtărescu, cu Orbitor.
Andrei Terian remarcă faptul că, dacă în poezie există, prin „Manifestul Fracturist“ al lui Marius Ianuş, din ’98, un punct de ruptură, în proză nu avem aşa ceva. Nu există programatic, dar există din punct de vedere editorial, ceea ce poate fi cu atît mai puternic, de vreme ce nu toată lumea poate îmbrăţişa un manifest, dar cu toţii vor fi influenţaţi de o politică editorială. Şi Andrei Terian are dreptate să vorbească despre „anul 2004 – anul în care Editura Polirom a lansat colecţia «Ego. Proză», care a reprezentat un important moment editorial, măcar pentru faptul că după ceva timp o editură românească s-a decis să reinvestească masiv în literatura autohtonă.“ La fel, are dreptate şi cînd spune că e greu de definit o nouă paradigmă în proză (există chiar „o ambiguitate istorică a definirii prozei româneşti“), aceasta putînd fi percepută „prin direcţii mai degrabă tematice decît retorice“: „Iarăşi, unul din paradoxurile foarte interesante ale prozei în raport cu poezia e următorul: deşi în aparenţă, în romane îndeosebi, nu am asistat la o ruptură, uzura formulelor mai vechi a fost mult mai rapidă.“ Mai remarcă Terian şi faptul că ficţiunea românească are foarte puţini cititori români, în raport cu literatura străină, şi că literatura română „nu a reuşit să-şi construiască o paraliteratură puternică pentru că – din punctul meu de vedere şi nu numai al meu – una din condiţiile de a avea o literatură puternică este aceea de a avea şi o paraliteratură puternică. Este foarte important şi rolul genurilor mai mult sau mai puţin comerciale.“
Caius Dobrescu găseşte drept explicaţie pentru această stare de fapt un anumit „deficit de modernitate“, adică lipsa unei clase de mijloc care să asigure consumul cultural, dar ce mi se pare şi mai important în intervenţia lui este observaţia (făcută şi de mine cu ocazia unei anchete din Suplimentul de cultură) că în cultura română lipseşte motivaţia morală „de a confrunta societatea în care trăim cu tot felul de probleme importante, grave, care ţin de prezentul, dar în egală măsură de trecutul şi de viitorul ei. A folosi literatura nu neapărat pentru a da soluţii morale – probabil că aici sîntem cu toţii de acord că ea nu e foarte eficientă –, dar măcar ca să te facă atent asupra complexităţii situaţiilor morale, a dificultăţii de a lua decizii morale în condiţii de incertitudine. Există probleme majore în societatea asta, cum ar fi, de pildă, problema identităţii naţionale, problema naţională, problema dintre români şi unguri, care este rampantă – de cîte ori apare cîte o mică tensiune descoperim aceleaşi clişee sulfuroase care ies la suprafaţă.“ Caius Dobrescu mai vorbeşte, la fel de pertinent, şi despre slaba „recuperare a unui spirit regional sau naţionalist, pur si simplu“: „Trăim într-o ţară care la un capăt dezgroapă morţii să le mănînce inima să se apere de strigoi; la celălalt capăt, unii iau parte la experimentul cu ciclodromul de la Berna (e vorba, probabil, de acceleratorul de particule de la Geneva – n.m.). Totuşi, această diversitate de viziuni despre lume nu a fost pusă într-o ecuaţie care să facă un pas către agregare – fiindcă diversitatea e bună, dar trebuie şi articulată –, asta ar putea să fie o funcţie a literaturii. Şi-o îndeplineşte ea? Există vreo evoluţie în acest deceniu?“
Dan Ţăranu coboară discuţia şi se răfuieşte puţin cu criticii literari, inventîndu-mi, cel puţin mie, un păcat: „Marius Chivu şi Paul Cernat se declarau scîrbiţi de mizerabilism, pe care nu l-au definit. Aceiaşi critici care în 2004 se declarau scîrbiţi, acum sînt foarte entuziasmaţi: Călin Torsan şi un cristian i-au plăcut foarte mult lui Paul Cernat, deşi formula asta mizerabilist-biografist-autenticistă era de mult epuizată – după părerea aceloraşi critici – şi în 2004 nici nu ar fi trebuit să existe.“ Mai întîi, şi eu, şi Paul Cernat nu doar i-am recenzat, dar i-am şi prefaţat la vremea lor pe aşa-zişii mizerabilişti, Dan Ţăranu părînd să confunde critica cu scîrba. Apoi, dat fiind că am scris despre toate cărţile lui Călin Torsan – pe care eu nu-l definesc drept mizerabilist etc., ci îl văd ca pe un minimalist tragic în roman (singurul de la noi) şi un fantezist absurd-livresc în povestiri –, nu pricep despre ce anume vorbeşte Dan Ţăranu.
O altă intervenţie ciudată are şi regretatul Alexandru Muşina: „Faptul că se citeşte puţină literatură română mainstream şi de consum se datorează inclusiv revistelor literare, pentru că eu citesc cu stupefacţie în Dilemateca, în Observator cultural etc., cîte cinci-şase cronici la traduceri şi cîte una, maximum două cronici la cărţi româneşti.“ Aceasta fiind, de altfel, proporţia apariţiilor editoriale de pe piaţa românească, dar să trecem mai departe.
Angelo Mitchievici face o paralelă între minimalismul realist al prozei douămiiste şi regizorii Noului Val Românesc, care ar fi învăţat din formula prozei lui Nedelciu, şi ridică o problemă foarte, foarte interesantă: „Înclin să îi dau dreptate lui Caius Dobrescu, există anumite dispozitive culturale, un mod de a gîndi literatura, şi nu trebuie să fii filozof pentru asta. Filozofii pot să eşueze lamentabil cînd scriu literatură şi, evident, şi literaţii, cînd încearcă să facă filozofie acolo unde nu este cazul. Înclin să cred că lipseşte acel roman care să aibă o viziune şi cred că, în bună măsură, filmul românesc, mai precis Noul Val Românesc, oferă nu o reţetă, ci, mai degrabă, un orizont de posibilitate.“
Multe lucruri s-au zis în această dezbatere, şi mai multe au rămas nespuse (fireşte că nu puteau fi invocaţi toţi, dar din exemplificările vorbitorilor lipsesc nume importante, şi fără legătură cu minimalismul, pentru proza ultimului deceniu: Răzvan Rădulescu, Ovidiu Verdeş, Ana Maria Sandu, Marin-Mălaicu Hondrari ş.a.); cert e că există prea puţine ocazii de a dezbate public literatura română şi astfel de colocvii ar trebui să se întîmple mai des.
Altfel, după topurile dedicate de Corpul T romanelor şi volumelor de poezie românească apărute din 1990 pînă astăzi (ambele „adjudecate“ de Mircea Cărtărescu, cu Orbitor şi Levantul), de data aceasta, 20 de critici literari (din o sută invitaţi), printre care şi subsemnatul, se încumetă să răspundă invitaţiei revistei şi stabilesc un (discutabil) top al celor mai buni poeţi sub 35 de ani:
1. Claudiu Komartin; 2. Radu Vancu; 3. Teodor Dună; 4. Dan Sociu; 5. Andrei Dosa; 6. Ştefan Manasia; 7. Ruxandra Novac; 8. Aleksandar Stoicovici; 9. Matei Hutopila; 10. Elena Vlădăreanu; 11. Alex Văsieş; 12. Ionuţ Chiva; 13. Rita Chirian; 14. Ecaterina Bărgan; 15. Marius Conkan; 16. Cosmin Perţa; 17. Crista Bilciu; 18. Bogdan Coşa; 19. Oana Cătălina Ninu; 20. Ofelia Prodan.
Pentru mai multe lucruri de citit, intraţi pe corpult.wordpress.com.
Foto Ioana Bîrdu