Prof de literatură
Există, în toate cărţile lui Andrei Codrescu – de la poeme şi romane, la eseuri şi reportaje –, o latură, curat ardelenească, de exactitate (vizionară), de didactică superioară şi autoironică. În plină explozie a formelor şi genurilor, în mijlocul fantasmei şi al dereglării simţurilor poetice, Andrei Codrescu sistematizează, rezonează, se apropie de cititor, pentru a înţelege împreună cu acesta. El e – prin vocaţie – „prof“ de literatură şi, simultan, unul dintre eternii ei copii teribili, jubilînd la detonări formale şi surpări instituţionale. Mai mult ca oriunde, în jurnalul de călătorie din Prof de drum (tradus impecabil în româneşte de Ioana Avădani), Andrei Codrescu este simultan profesor – unul sistematic, explicativ, ilustrativ – şi poet – unul melancolic, invocînd propriul trecut irecuperabil, dar mai ales trecuturile concurent-paralele ale ţării sale de adopţie: America tuturor visurilor, America tuturor contrastelor, America înfricoşătoare a altora...
Pe „drumul mare“ al lui Whitman şi Kerouac, Andrei Codrescu îşi reconstruieşte propria Americă, revizitînd-o de pe-o coastă pe cealaltă şi redescoperind-o cu atît mai nouă şi mai neatinsă cu cît e mai bine ştiută. Ochiul poliedric al reporterului, dublat de cel al camerei de filmat, este schimbat nu atît de timpul scurs sau de prezenţa străină, cît de noul statut al scriitorului, adevărat cyborg protezat, la volanul unui Cadillac roşu. Noul călător prin „America americanilor“ are o nouă formă de identitate americană, aceea de şofer. El renunţă – greu şi fără tragere de inimă – la America pietonală, din ce în ce mai restrînsă, dar şi la locul pasagerului, pentru a conduce un Cadillac din 1968 şi pentru a fi raisonneur-ul, interpretul propriei planete poetice: „...pe planeta mea domnea amurgul ambiguităţii. Peisajele mele erau pline de paradoxuri, motivele mele erau obscure pînă la proxima examinare, aşteptările mele – non-existente, privirea mea – ironică şi pesimistă (pînă la proba contrarie), iar ura mea faţă de aparenta rigiditate a faptelor, o luptă de o viaţă.“
Schimbarea de vehicul (poetic) e însă, pentru Codrescu, o schimbare de identitate profundă, căci ardeleanul – obişnuit mai degrabă să „parcheze lilieci în faţă la Safeway“ decît să apese ambreiaj şi acceleraţie – este profund tarat de experienţe materno-paterne în cele ale şoferiei. Lucrurile ar fi stat, desigur, altfel dacă personajul şi-ar fi urmat vocaţia de şofer imaginar, descoperită în Sibiul natal, în Packard-ul tatălui – bolid evocînd şi acum zona interzisă a sexului. Dar proba realităţii e mai degrabă şofatul extrem – mostră de sadism, tupeu şi inconştienţă – al mamei: „Cînd mama mea a ajuns în America, la vîrsta de 44 de ani, şi-a luat carnet de conducere şi un Pontiac uriaş, la mîna a doua. A devenit pe loc o mare ameninţare, una dintre acele doamne mărunţele care abia de apucă să vadă peste bordul maşinii. Nu conducea niciodată cu mai mult de 30 de mile la oră şi mulţi şoferi din apropierea ei datorează doar graţiei divine faptul că mai sînt în viaţă.“
Aşa încît, a conduce prin „America drumurilor de ţară uitate şi a autostrăzilor singuratice“, chiar urmărit de ochiul lipsit de aură al camerei de filmat, este pentru protagonistul acestor însemnări o probă de-a dreptul şamanică. Vehiculul ar fi trebuit să fie, în mod ideal, un Packard precum cel al tatălui, naveta de lansare în imaginarul american: „America şireată, aventuroasă şi crudă a lui Al Capone, coşmarul cu aer condiţionat al lui Henry Miller, drumul sfîşietor al lui Jack Kerouac, psihoticele peisaje erodate ale lui Charlie Starkweather (cu Cybil Sheperd), «Wichita Vortex Sutra», epica poezie a lui Allen Ginsberg dictată pe casetofonul lui Bob Dylan...“ Vehiculul e însă o altă fantasmă americană – acel Cadillac roşu fabricat în 1968 („Vara Urii care-a urmat Verii Iubirii din 1967“) –, iar vocile aduse la suprafaţă de această invocaţie sînt, ca-n orice fantasmă, de toate calibrele.
Din Cadillac-ul roşu, proful de drum îşi povesteşte propria Americă, cu nebuniile ei, cu raţionalismele delirante, cu reflexele condiţionate, cu oamenii ei din ce în ce mai bizari, dar mai ales cu nelipsitele ei locuri poetice – de la Manhattan-ul indian, vîndut olandezilor pentru 24 de dolari, la New Jersey-ul lui Walt Whitman, de la comunitatea utopică Bruderhof, fondată de refugiaţii din Germania lui Hitler, la Chimayo, „ţărîna sfîntă“ a indienilor Pueblo din Santa Fe. Locul locurilor poetice este însă bazarul spiritualist din New Mexico. Capitolul „Prieteni pe care i-am pierdut în favoarea unor guru“ e una dintre mărcile înregistrate codresciene: amestec indozabil şi halucinant de poveste metafizică şi ironie multicoloră, de suprarealism şi coaching, de livrare romantică şi scepticism postmodern. Cei doi lama tibetani (unul fiind o americancă evreică şi feministă) din zonă, primii hippies din America, vindecători şi „renăscători“ (demenţialul „Foster, mama mea“) sau inegalabila Cris Griscom (călăuza veritabilă) sînt numai cîteva dintre fenomenele borderline pe care Andrei Codrescu (mai iniţiat în supermarketul spiritual decît ne-ar lăsa să credem) ni le flutură prin faţa ochilor.
Un scriitor italian spunea, într-o celebră lecţie de literatură, că prima îndatorire a unui scriitor adevărat e şamanismul. Trebuie să recunoaştem, Andrei Codrescu – în poezie, în romane şi, iată, în acest jurnal de călătorie oniric şi poetic – este şamanul de serviciu al unei Americi mai apropiate de noi decît ne-am fi putut imagina.
Foto: M. Struţeanu