Procesorul Suprem

● Andrei Dósa, adevăratul băiat de aur, Casa de editură Max Blecher, 2017. 

Cartea lui Andrei Dósa, adevăratul băiat de aur, ar putea părea obositoare și chiar plictisitoare la o primă lectură. E genul de scriere ce restituie o lume compusă din flash-uri și din realități contrastive mixate. La acestea se mai adaugă și absența autorului din text, o detașare prea calculată de tot și de toate, dincolo de care doar observația rece și fugitivă oferă lucrurilor un oarecare conținut. Iar conținutul în sine e cam același la aproape toți poeții postdouămiiști. Îmi permit o paranteză. Dacă douămiiștii mizează în poeziile lor pe traumele personale convertite în narațiuni lirice fondatoare, postdouămiiștii încearcă să exploateze acel punct în care realitatea și utopia nu mai pot fi diferențiate. Universul IT nu e o fugă de real, ci e realul însuși sau cel puțin un aspect important al său. În spatele tuturor gesturilor există un program complex ce ordonează după o logică specială cam tot ce există.

În prima secțiune a cărții, „Chef ieftin“, observația rece despre care vorbeam impune și un anumit tip de frazare. E interesant de văzut cum se creează conexiuni între organizarea obiectelor în spațiu și felul mecanic, fulgurant și sacadat de a restitui lingvistic existența. Și lectura încetează să mai fie obositoare (în ciuda exceselor de englezisme, nu întotdeauna justificate) pentru că deja faci parte, tu, cititorule, din acel angrenaj sofisticat și aparent paradoxal care te controlează și te distribuie în diverse roluri. Dar cel mai important lucru din carte nu este acesta. Odată cu înaintarea în lectură, lipsa emoției se estompează într-o anumită măsură. Apare în carte un trădător, un individ care-și îngăduie din cînd în cînd, tot prin flash-uri expediate compulsiv, să fie uman, să fie oscilant și chiar nostalgic, autorul: „eforturile de a stărui în dragoste frățească / de a plusa la energie și verbiaj / în speranța că fiecare vorbă se dezvoltă-n emoție“. Cele mai multe exemple ar putea fi extrase însă din secțiunea a doua a cărții, „Unité d’habitation“. Acest „spațiu de locuit“ e o concesie făcută metaforei. Locuirea are loc într-o mască, într-un simulacru organizat. Titlul secțiunii e generic. Poemele livrează diferite variante ale ideii de ascundere și de conștientizare a farsei existențiale. Zilele sînt identice, au o structură bine stabilită și inflexibilă, numeroasele fraze care vin parcă din off sînt niște clișee pe care Andrei Dósa încearcă prin resurse puține să le ia în răspăr. Dar construcțiile astea lingvistice de sonorități diferite și arhicunoscute reprezintă și ele o formă de ascundere. Esențele par exprimate printr-o formă de teamă al cărei antidot ar putea fi excesul de energie, de cele mai multe ori indus. Acesta este principalul punct de contact între primele două secțiuni ale cărții. Aș remarca următoarele poeme: „zilele astea identice“, „cartierul măștilor sparte“, „structura zilei“, „degetul mijlociu, vedere caleidoscopică“ și „incoerențe/descendențe“.

Tripticul se încheie cu „Ultima speță“. Dacă Arthur Rimbaud ar fi fost român, cu siguranță că Andrei Dósa nu ar mai fi avut cu ce să-i completeze acestuia „Vocalele“. Dar a fost francez, așa că autorul adevăratului băiat de aur a putut valorifica vocalele Ă și Î. O face însă în stilul său, în maniera primei secțiuni. Această parte a cărții se distinge prin unele insolitări dublate de ironie: „Soțiile regizează pe balcon lentul război / dintre begonii și mușcate“. În același poem se făcuse anterior referire la un alt război, la cel al stelelor, utilizîndu-se binecunoscuta recuzită din care nu lipsesc Yoda și Forța. Ironia e o metodă de a te distanța. În acest caz, de propria sensibilitate, de teama de ratare și de autoiluzionare. Și aici există poeme remarcabile, doar că unele dintre ele continuă și după ce ar trebui să se termine. De exemplu, „orașul cîinilor“ ar fi putut fi mult mai bun în absența ultimelor două versuri. Mai sînt și alte texte în aceeași situație.

Trecînd peste unele minusuri, făcînd abstracție de niște încercări stilistice nereușite (textele rimate, de exemplu), adevăratul băiat de aur este o carte bună, care reușește să atingă maxima intensitate poetică tocmai atunci cînd autorul își trădează propriul proiect, cînd iese (involuntar sau nu) în afara universurilor mixate de Procesorul Suprem. 

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Cum citesc bărbații cărțile femeilor (coord. împreună cu Lia Faur), Polirom, 2017.