Proasta creştere

Dacă filmul lui Almodóvar din 2004, Mala educación, ar fi ieşit anul acesta, el ar fi fost, fără îndoială, pus în legătură cu sinistrele dezvăluiri actuale din Der Spiegel despre abuzurile sexuale ale unor preoţi catolici germani în anii ’70-’80. Iar legătura ar putea fi făcută, deşi povestea din Mala educación se petrece în Spania franchistă şi post-franchistă, nu în Germania actualului Papă Benedict al XVI-lea, pe atunci cardinalul Ratzinger. Autobiografică sau nu („sînt în spatele fiecărui personaj“, zicea regizorul), istoria lui Almodóvar este însă, mai degrabă, una despre oroare, crimă, monştrii de lîngă noi decît una despre bune maniere. Cu ironia sa neagră, Almodóvar face dintr-un sinistru abuz în lanţ, combinat cu un fratricid şi cu o răzbunare criminală, o chestiune de proastă creştere şi de... necunoaştere a uzanţelor. Poate aşa şi e, mitocănia poate ucide, la propriu. Atunci cînd eşti un utilitarist de vocaţie, dar nu ştii cum, cît şi ce să foloseşti (din tine, din ceilalţi), poţi cu uşurinţă ajunge la excese...



Profesori, scriitori şi cititori

Nu întîmplător, desigur, scenariul a pornit de la o povestire mai veche, şi tot o povestire (devenită scenariu) se află şi în centrul filmului din film. Almodóvar e şi autorul scenariului – o poveste alambicată (aşadar regular almodóvariană) despre un Ignacio (abuzat la 10 ani de un fost, pe atunci, padre catolic şi profesor de literatură, ajuns acum editor în căutare de tinere talente) şi fratele său Juan, actor ambiţios şi lipsit de scrupule. „Vizita“ e povestirea – jumătate ficţională, jumătate biografică – pe care „prost-crescutul“ Juan o trafichează, după uciderea lui Ignacio, ca să facă o carieră. Curat manifest antiliterar: un prof de literatură abuzator, un tînăr scriitor travestit şi abuzat încă din copilărie, un actor criminal care-i ucide pe amîndoi şi fură orice identitate îi cere „spaţiul literar“ penetrat prin efracţie.

Dar şi cititorul îşi are partea sa. Există o secvenţă în povestirea din centrul filmului lui Almodóvar, construită în imaginaţiile concupiscente a doi cititori de meserie – regizorul la care ajunge Juan cu povestirea, fost coleg de şcoală catolică al fratelui său, şi editorul Berenguer, fostul padre Manolo. Cei doi cititori profesionişti refac, citind povestirea, o frumoasă zi de vară din vremea colegiului, în care băiatul de 10 ani, pe malul unui rîu în care se scaldă colegii lui, cîntă cu o voce de efeb celest, acompaniat, la chitară, de îndrăgostitul padre Manolo. Aerul transparent, corpurile elastice ale băieţilor plonjînd în apă, vocea cristalină a lui Ignacio, fuga şi căderea, apoi un fir de sînge care îi despică fruntea (comentat din off de actualul Ignacio, cel care scrie: „Întotdeauna, de atunci încolo, am fost despicat şi n-am putut face nimic“) – toate îngroşînd atrocitatea, o dată în scris, apoi în închipuirea cititorilor.

Micul trafic sub acoperire literară

Nu e prima şi sigur nu e ultima dată cînd literatura, mediul literar, scrierea mizeriei sînt privite ca fermenţi, revelatori, potenţiatori ai atrocităţii. De acolo vine în primul rînd lipsa de încredere în literatură, în ficţiunea ce poate crea altă realitate, în imaginaţie. Literatura a fost însă acuzată de rele mult mai mari decît ubicua (şi nedilematica) proastă creştere, de la pervertirea sufletului, corupţie, imoralitate, la oportunism, contrafacere, standardizarea emoţiilor. Iar mediul literar a fost văzut, nu fără o oarecare îndreptăţire, ca unul fariseic, esenţialmente corupt, cu ordini şi ierarhii străine valorii şi esenţei literaturii. Sînt lucruri care au revenit ciclic şi au subminat – mai ales în vremuri grăbite, ca ale noastre – integritatea şi credibilitatea scriitorilor. Proasta creştere a fost însă destul de puţin invocată, poate şi pentru că într-un mediu atît de nonconformist, o zonă a excepţiilor absolute (nu zicea un poet că e incompetent în orice alt domeniu în afară de cel al absolutului?), buna-creştere aduce a conformism şi îmburghezire. Aşa şi e, proasta creştere a unui autor n-are a face, în mod direct, cu propria-i literatură. La o primă vedere, cel puţin.


Ajungi să te îndoieşti însă, cînd auzi editorul că nu-şi poate scoate autorul în lume pentru că, deşi scrie onorabil, nu poate susţine o conversaţie normală; sau se agaţă de editorul străin, venit în prospecţiune, şi nu-i mai dă drumul; sau începe să recite, în extaz, din cronicile favorabile, pe care le are, ca din întîmplare (traduse), în poşetă sau în buzunar. De proastă creştere ţine, fără îndoială, să te duci la un interviu bine alcoolizat şi să-ţi dai cu părerea despre capacităţile intelectuale ale arabilor şi criticilor literari care nu-ţi gustă cărţile; de proastă creştere ţine să suni la orice oră editorul, criticul care ţi-a făcut o cronică, directorul ziarului care n-a fost vigilent cu propriile-ţi interese. De prost gust e să-ţi scoţi la masă periodic potenţialii critici, agenţi literari, chiar editori, să le faci cadouri şi să-i hărţuieşti cu propria operă trecută, prezentă şi viitoare, după cum de şi mai mare prost gust e din partea lor să accepte. De prost gust e să-ţi iei la revedere de la o femeie întinzîndu-i primul mîna, că doar ai scris nişte cărţi, ce dracu’! De maxim prost gust şi de o intens cultivată proastă creştere e să-ţi foloseşti – pentru promovare, susţinere şi, în general, pentru „a fi în cărţi“ – amicii, amicii amicilor şi, una peste alta, cam tot ce mişcă în cîmpul tău vizual. De o grosolănie pe cît de halucinantă pe atît de răspîndită e să-ţi înjuri lumea culturală, cu tot cu instituţiile ei (de care profiţi, eventual, exact în acel moment), la o cină protocolară sau la un dejun de lucru.

Nerăbdarea şi călcatul în străchini, micul trafic sub acoperire literară, complexele de superioritate-inferioritate prost mascate nu sînt tare ce ţin în primul rînd de lumea culturală, dar aici, şi mai ales în „cadre instituţionale“, ele devin – prin contrast cu pretenţiile – groteşti. Poate n-ar strica, pentru aceste zone pline de derapaje, să scrie cineva cu un umor fatal, măcar ca al lui Almodóvar, un cod minimal al bunelor maniere pentru scriitori, critici şi editori aflaţi în căutarea, găsirea şi păstrarea gloriolei.