Privindu-te în oglinda celor care vin
E limpede mutarea de accent de pe specular pe exemplar, ce caracterizează Întîlnire cu un necunoscut şi Note, stări, zile – cele două jurnale recent publicate de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Maestrul se ex-pune ucenicilor deopotrivă în togă şi sandale, cu sceptru şi tichie, încercănat şi fără fard, tot mai tangibil şi filial-palpabil din cît ar fi fost de (presupus) patern-inaccesibil. Cu alte cuvinte, eul îşi supune propriile fantasme, impulsurile narcisiace, febricitarea autoexpozitivă şi energiile plăsmuitoare, unui deliberat proces de – cum să-i spun? – alchimie paideică.
Învăţăceii de ieri sînt meşterii de azi. Pălăria şi fularul lui Nae Ionescu, basca, pipa şi ghetrele lui Noica, vila de la Balcic şi soba de la Păltiniş îşi împletesc rostul acum cu excelenţa cultivată la NEC şi doxologia de la Humanitas.
„Mă expun – scrie Andrei Pleşu în prefaţă – ca să mă alătur tinerilor (dar şi celor mai puţin tineri) care se simt încă nesiguri de ei, încă tatonanţi, orgolioşi, dar timizi, harnici şi leneşi deopotrivă. Le propun ca temă de reflecţie propriile mele ambiţii, neputinţe, experienţe şi speranţe.“
La rîndu-i, după ce defineşte jurnalul nu ca „document psihologic, nici psihiatric“, ci ca „aport individual la edificarea unei umanităţi comune“, Gabriel Liiceanu recunoaşte: „Scriu fără să-mi pese prea mult de ce va spune lumea. Dar atunci de ce o fac în văzul tuturor? (Poate pentru că ajung să cred că scormonitul meu în mine îi ajută pe cîţiva. Iar restul nu mă interesează.) Oricum, exprimîndu-se, un scriitor îi exprimă pe ceilalţi“. El crede că „ceea ce trebuie «exhibat» este fragilitatea noastră «bună» şi răul lumii de care sîntem luaţi prin surprindere. Orice jurnal amestecă din acest punct de vedere confesiunea cu moralismul. E treaba celui care scrie să ştie pînă unde poate «întinde coarda» într-una sau alta din aceste direcţii“.
Cum ştim, ucenicul dispreţuieşte „moralismul“ şi adoră confesiunile Învăţătorului, pîndind cu sadică sagacitate excesele, abaterile şi vinovăţiile acestuia, întru cauţionarea propriilor febrilităţi eretice. Or, aici, şi Liiceanu şi Pleşu excelează în sinceritate, spre savoarea – presupun – a tinerilor împricinaţi. „Calul negru“, la unul („simbol al poftei sexuale dezlănţuite“ în Republica lui Platon), „fratele porc“, la celălalt, sînt emblemele unei insurgenţe turbionare a cărei supunere spirituală a fost (este?) cu atît mai spectaculoasă şi mai demnă de urmat cu cît învolburarea ei se revelă mult mai răvăşitoare decît ne îngăduie să (între)vedem documentele scrise.
Ce-ar fi dacă aş sparge cu o piatră geamul unei maşini din parcare? se întreba Pleşu în aprilie 1968, la nici 20 de ani. Logic, nu-i aşa? Din punct de vedere instinctual. Dar ce dihanie este spiritul? revine el în 1972: „Spiritul comun crede că viaţa spirituală e un balet de nimfe, un rafinament decolorat, la antipodul animalităţii. În realitate, spiritul e o stihie brutală, un faun, o dihanie dezlănţuită, faţă de care mica febră a corpului e inocentă. Cine n-a avut niciodată intuiţia animalităţii specifice a spiritului are poate vocaţia culturii, a investigaţiei intelectuale, dar nu are vocaţie spirituală“. Vi se sparie gîndul? Tot aşa, în iunie 1977 îl citează pe Oscar Wilde meprizînd fidelitatea în iubire, cea care „este ca şi consecvenţa în viaţa intelectuală – simplă recunoaştere a eşecului“ (cînd iubirea, vorba lui, „din cer, devine tavan“), în 1987 aproape că imnifică gîlceava cărnii cu duhul în memorialistica lui Galaction, după care, în 1996, citîndu-l pe Valéry, mărturiseşte că nu prin bibliotecă, nu pe cale livrescă, şi-a forjat fiinţa, ci prin contactul viu cu cîţiva oameni de calibru aparte (p. 141).
În sfîrşit, pentru mine, nărăvaşul Pleşu, cel care lipea de zid mania normativă a lui Noica, răscolindu-l interogativ despre „fratele porc“ din noi, e copleşitor de regăsit la p. 43, unde aflăm că adoră ploaia („aş putea trăi exaltat în orice ţară noroasă din lume“) şi detestă „plaja însorită, vara“: „Nisipul încins, lumina orbitoare, corpurile ezitînd între delăsare animală şi explozie energetică creează o atmosferă de obnubilare veselă, de surescitare halucinatorie“. În schimb, „cînd plouă, eşti adus cu picioarele pe pămînt: ţi se livrează cea mai realistă imagine a condiţiei umane“.
Gabriel Liiceanu (citînd cu egală fervoare din Cioran şi Kierkegaard) oscilează fermecător între nepăsarea exhibării şi buna coerciţie. „Tot comportamentul meu este deviat de cultul sentimentelor frumoase, de morală, de «educaţie», aşa încît atunci cînd natura izbucneşte în mine cu acea fervoare care face să cadă toate cenzurile, mă simt mizerabil, mă simt ultimul om, şi nicidecum un superb animal eliberat şi liber.“ Ne spune că a „adorat excesul“ („dintr-un sentiment exacerbat al pudorii am vrut să trec în ochii lumii drept un tip măsurat“), că ani de-a rîndul a trăit într-un „soi de bulimie erotică“ („viaţa mea se încărca şi se descărca tot timpul ca o uriaşă baterie construită după principiul plăcerii“), că feţele eului său conţin melancolia şi ludicul „dornic să se prostească în o mie de feluri“, violenţa, isteria, concupiscenţa şi tandreţea, aroganţa, şovăiala, oroarea de ridicol, umilinţa, orgoliul şi voinţa neînduplecată. Un „eu băşcălios şi fericit să moară de rîs“, dar şi „pus pe treabă şi vrînd să răstoarne munţi“, „leneş şi lipsit de orice chef“, dar şi „terorizat de perspectiva catastrofei“... „Cine sînt eu de fapt?“ încheie el.
Ce altă întrebare mai cumplită – adică mai plină de învăţăminte – se poate imagina pentru tinereţea aflată în plină căutare a propriului destin?
Cum, deci, să nu-i invidiezi pe tinerii săi alumni – Sorin Lavric, Cătălin Cioabă, Gheorghe Paşcalău, Bogdan Mincă – pe care-i priveşte cu sinceră admiraţie (pp. 36, 41 ş.u.)? „Maestrul – conchide Liiceanu – e cel care te ajută să obţii libertatea de gîndire, după ce mai intîi ai acceptat să ţi-o pierzi slujindu-l.“
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.