Privilegii și dependență

● Edward St. Aubyn, Patrick -Melrose. Nu contează. Vești rele, traducere de Ciprian Șiulea, Editura Litera, 2019. 

Cvintetul lui Edward St. Aubyn despre evoluția unei familii bogate ce-l are în centrul său pe Patrick Melrose, observat din copilărie și pînă la încercarea de a sublima prin scris vătămarea aparent iremediabilă produsă de acțiunea sincronizată a unui tată violent și incestuos și a unei mame alcoolice și împietrite psihic, a debutat în 1992, cu Nu contează. St. Aubyn s-a dovedit încă de pe atunci un scriitor extrem de sofisticat, conștient de faptul că piața era deja saturată de autobiografic, dar și că procesul era ireversibil, așa că singura șansă a unui romancier pornit pe drumul acela era să împingă lucrurile cît mai departe. Poate de aceea, atunci cînd a afirmat că băiețelul de cinci ani, Patrick Melrose, din carte, violat de tatăl său, este un autoportret, St. Aubyn a dus lucrurile într-o zonă ce ține mai curînd de teoria literaturii decît de autopromovare. Aș aminti mai recentul caz Knausgaard, asemănător din punctul de vedere al țesăturii real-textual care depășește în ambiție orice operă „autoficțională“ a ultimelor decenii.

Ceea ce-l deosebește și, din punctul meu de vedere, îl face pe St. Aubyn mai atractiv (a se citi literar) decît pe Knausgaard este faptul că schimbă, în fiecare dintre romanele cvintetului, în mod radical stilul și, mai presus, modelul literar pe care se pliază. În cazul binomului Nu contează. Vești rele, primele două romane traduse de Ciprian Șiulea în limba romînă, avem de-a face cu o trecere absolut năucitoare de la romanul satiric al anilor ’60, cu rădăcini înfipte adînc atît în cea mai autentică proză victoriană (un amalgam de George Eliot și P.G. Wodehouse, dacă mi se permite monstruoasa alăturare) la romanul britanic nihilist al anilor ’80-’90, prezența lui Martin Amis (cel din Banii) fiind aici de-a dreptul evidentă, secondat de „umbre“ mai tinere, cum ar fi Will Self sau DBC Pierre.

Primul roman, Nu contează, departe de a fi o frescă a societății privilegiaților dintr-o anumită perioadă, e mai curînd o vinietă, o scenă din viața unei asemenea familii aristocratice, disfuncționale pînă la limitele absurdului, în care tatăl, care și-a făcut un renume din a sfida normele (iar aici prin norme trebuie înțeles cel mai banal respect pentru ființa umană care are ghinionul de a-i fi alături), domină scenă prin simpla răsfrîngere aristocrată a buzei, printr-o violență abia reprimată (atunci cînd e, totuși, reprimată) și printr-o melancolie agresivă îmbibată în alcool. De altfel, toate personajele acestui prim roman sînt scufundate în alcool, cu excepția micului Patrick, care are prima sa experiență de decorporalizare, chiar în timp ce e violat de propriul tată (metoda sa intuitivă de a depăși trauma în chiar momentul instalării ei este să „se transfere“ în corpul unei șopîrle de pe perete).

Aceeași decorporalizare face legătura cu al doilea roman, Vești rele, unde protagonistă este conștiința fragmentată a lui Patrick, ajuns acum la douăzeci de ani, un tînăr bogat dependent de droguri, de alcool și de tot ce mai poate crea dependență, aflat la New York pentru a se ocupa de cadavrul tatălui său, care tocmai a decedat. Dacă în primul roman punctul de vedere era fluctuant, survolînd scenele cu personaje multiple și alegînd cîteodată să vină în picaj și să intre în mintea cîte uneia dintre ele, în cel de-al doilea, St. Aubyn alege punctul de vedere al unui personaj necreditabil, tocmai pentru a putea plonja în delirul acestuia, angrenînd în vortex întregul text. Bîntuirile lui Patrick prin New York avînd în vene destulă cocaină și heroină cît să omoare un elefant sînt cea mai bună replică pe care am citit-o pînă acum la maratonul alcoolic al lui John Self din romanul legendar lui Martin Amis amintit mai sus. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.