Privilegiații

● Primo Levi, Cei aleși și cei damnați, Editura ART, București, 2019. Traducere din limba italiană de Doina Condrea Derer.

Nu am avut senzația că intelectualii din România au participat semnificativ la marile momente ale discuțiilor privind totalitarismele secolului 20. Aceste mari momente au avut loc de două ori, mai precis după fiecare eșec, al fascismului după cel de-al doilea război mondial, și al comunismului, după 1989. În primul caz, explicația e mai simplă. Intelectualii dominanți au avut, la noi, simpatii ample și declarate pentru extrema dreaptă. Eliade, Cioran sau Noica s-au recuzat de la dezbaterile postbelice pentru că au făcut parte din sistemul intrat în faliment ideologic. După război, ei s-au refugiat rapid și ireversibil în teme cît mai decolorate politic. Unde mai pui și că monopolul discursului antifascist oficial intrase în România, dar și în alte țări est-europene, pe mîna unui alt totalitarism. Cealaltă ratare, a dezbaterii privind comunismul, se explică în bună măsură prin prima ratare. Atunci s-a consacrat în România modelul înmormîntării triumfaliste a totalitarismului, așa că acum și comunismul a avut parte de o înmormîntare veselă, de la care puțini se puteau sustrage. Chiar dacă ar fi existat accente dubitative și meditative, cine să le bage în seamă?

Dar pe de altă parte, nici în Occident dezbaterea privind deriva fascistă și mai ales nazistă nu a demarat cu ușurință. Ba mai mult, anumite aspecte erau privite cu reținere, dacă nu chiar respinse din start. Este vorba de mărturiile supraviețuitorilor din lagărele naziste, care păreau atît de neverosimile, de neconforme cu profilul știut al rasei umane, încît erau ștanțate ca fabulații și exagerări. Probabil că așa cum astăzi unora li se poate părea incredibil ca un virus să doboare în cîteva zile un om sănătos, și din acest motiv resping în bloc realitatea acestuia, așa și atunci, după război, era mai comod să respingi existența camerelor de gazare decît să încerci să le integrezi într-o viziune realistă asupra omului.

Poate că exemplul cel mai la îndemînă privind reticența publică la deschiderea discuției despre  fascism și nazism îl reprezintă scrierile lui Primo Levi. El a relatat printre primii despre atrocitățile de la Auschwitz, unde a fost deportat, dar recepția mesajului său s-a făcut cu întîrziere. Lumea avea la acel moment preocupări stringente, precum supraviețuirea fizică, alimentară. Alții, complici în diferite grade, nu mai voiau să își amintească. Ce l-a salvat pe Primo Levi, acidul din scrisul său care a sfredelit, tenace, carapacea dezinteresului public natural sau artificial, a fost abordarea psihologică, problematizantă, a experienței lagărului. La Primo Levi experiența ilustrează fenomenul; el nu povestește episoade, ci face o fenomenologie a lagărului în care întîmplările sînt ipostaze. Vorbind despre omenesc și abia apoi de oameni, el a reușit să consacre dificila pînă astăzi dezbatere privind totalitarismul.

Ilustrative în acest sens mi se par paragrafele despre privilegiați din ultima sa carte, Cei aleși și cei damnați. Un sistem totalitar este caracterizat prin polaritatea dintre victime și călăi. Dar, remarcă Primo Levi, există și starea a treia, a privilegiaților, respectiv a celor aleși de călăi dintre victime pentru a exercita o parte – de multe ori cea mai murdară – a represiunii. În acest fel, gîndește autorul, chiar și anesteziata conștiință nazistă e scutită de contactul nemijlocit cu crima sistematică, zilnică, industrială, care avea loc la Auschwitz. Primo Levi menționează cazul extrem al „echipelor speciale”, Sonderkommandos, alcătuite din evreii însărcinați cu gestionarea „materiei” crimelor. Sonderkommandos trebuiau să scoată și să ardă victimele gazate, să sorteze hainele și încălțămintea acestora, să extragă din cadavre dinții de aur. Privilegiați erau și kapos, șefii echipelor de muncă aleși dintre deținuți; în lagărele pentru femei erau stubowa, după cum scria în altă parte Yvonne Redgis-Klug. Privilegiul însemna de cele mai multe ori o strachină de mîncare în plus, dar el nu era confirmat decît dacă deținătorul dădea randament, dacă executa ordinele rapid și fără scrupule; în acest fel, privilegiatul părea pentru victimă mai sălbatic decît călăul, deși în fond și el era un condamnat. Un alt caz menționat de Primo Levi este al șefului evreu al ghetoului din Lódz, Chaim Rumkowski, care pare să fi dus cultul personalității pe culmile grotescului.

Însă subtilitatea lui Primo Levi abia aici se vede; el se întreabă mai departe care e granița între simpla victimă și privilegiat. Nu cumva el însuși, pentru că a supraviețuit, a fost un beneficiar, conștient sau involuntar, al unui privilegiu din partea călăilor? O întrebare care scapă din cuprinderea oricărei teoretizări, rămînînd mai degrabă de resortul unei introspecții solitare.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.