Priorități

● Mihai Eminescu, Publicistică literară: Convorbiri literare, Curierul de Iași, Timpul, Fîntîna Blanduziei, selecție, note și prefață de Cătălin Cioabă și Ioan Milică, Editura Humanitas, 2018. 

Se împlinesc astăzi, 28 iunie, 135 de ani de la momentul cînd, în urma unei crize nervoase, Eminescu a fost internat în sanatoriul doctorului Suțu din strada Plantelor. S-a scris mult despre acest episod cu totul tragic, care avea să pună capăt, cu șase ani înaintea morții, unui destin cultural exemplar. O cercetătoare a cărei probitate e mai presus de îndoială a identificat, de exemplu, cîteva subtile legături psihologice între tinerețea berlineză a poetului și pulsiunile regicide care i-au marcat debutul bolii. În paralel cu asemenea observații licite, s-au înmulțit însă în ultima vreme teoriile conspiraționiste, ai căror adepți insistă că totul n-ar fi fost decît o abilă înscenare vizînd neutralizarea gazetarului. Crase răstălmăciri, atunci cînd nu sînt pur și simplu scenarii delirante, acestea oferă totuși prețioase indicii despre felul în care a fost fetișizată și instrumentalizată publicistica lui Eminescu: ca și cum nimeni înaintea lui și nimeni simultan cu el n-ar fi practicat la noi pamfletul politic. Ca și cum, în plus, omul n-ar fi fost, întîi și-ntîi, scriitor.

Este meritul excelentei și substanțialei antologii datorate lui Cătălin Cioabă și lui Ioan Milică de a fi privilegiat tocmai ipostaza de cetățean al republicii literelor, adică pe aceea pe care autorul Scrisorilor și-a asumat-o încă din adolescență și n-a renegat-o niciodată. Sînt binecunoscute micile ricanări ale lui Eminescu la adresa profesiei de jurnalist: de la simpatica „foaia vitelor de pripas“, cum numea Curierul de Iași, pînă la crunta, inclementa „masturbație intelectuală“, formulele la care acesta a recurs subîntind un arc de cerc cu multe nuanțe de dezgust. Niciodată poezia (sau proza, de care se simțea tot mai tentat după împlinirea vîrstei de 30 de ani) nu i-au pricinuit reticențe comparabile. Dimpotrivă. Literatura a reprezentat partea luminoasă a scrisului său.

Și totuși, după cum se poate intui, cele două compartimente n-au fost niciodată izolate etanș. Jubilația artistă se face simțită adeseori în articleria eminesciană. Uneori regulamentar și instituțional, cum e cazul recenziilor aplicate la volume de Odobescu, Hasdeu sau, cu o insistență care-l onorează, Creangă. Alteori, cu ambiția sintezei: cele cîteva necrologuri ale unor personalități culturale sînt transformate rapid în mici medalioane conclusive. Despre C. Negri, Cezar Bolliac sau Vasile Conta scrie cu înțelegere, față de alții e mai sever, dar nicidecum nedrept. E memorabilă, în acest sens, precizia cu care e „citit“, în întregul activității sale, Heliade Rădulescu. Numeroase dări de seamă parlamentare sînt scoase din efemerul lor și plasate sub semnul cîte unei parabole care le accentuează și ridicolul, și (nu-i un cuvînt riscat) permanența: faptul că un lider de partid s-a înconjurat de colaboratori la fel de incompetenți îi provoacă lui Eminescu reverii anecdotice: prima jumătate a articolului rezumă păstos, cu vervă, o întîmplare din Anton Pann, despre un bărbat și urît, și gelos, care, pentru a-și ține soția departe de ispite, invita la masă numai cocoșați și zdrențăroși aidoma lui. Impregnat de literatură, Eminescu convoacă spontan citate sau aluzii, face trimiteri dintre cele mai înalte și rezumă explicit ideația pe care-o găsește eficientă pentru a susține propriile argumente. Instinctul artistic îi e sigur și e păcat că n-a avut pe cine și-l exersa dintre contemporanii lui. Mă gîndesc la felul cum scrie despre Revizorul și Suflete moarte: necomplezent, pătrunzător și empatic. Cronica reprezintă în sine o mostră de stil. Care, nu mă îndoiesc, i-ar fi plăcut lui Lucian Raicu, autor el însuși al unei cărți despre Gogol. Eticheta din titlul acesteia, fantasticul banalității, se potrivește, de altfel, și unora dintre bruioanele propriu-zis publicistice cu care Eminescu pigmentează coloanele Timpului și pe care Cătălin Cioabă și Ioan Milică au făcut bine că nu le-au ocolit: mici cruciade locale ale copiilor, păruieli conjugale, personaje bizare ale marilor orașe, alunecări protocroniste ale ziarelor.

Lucruri mărunte, fapte diverse care ne descoperă fericit latura nestatuară, destinsă, predispusă la umor și expresivitate pasageră a (nu-i așa?) celui mai serios scriitor român. 

Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.