„Prieten blînd al sufletului meu”

● Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi, Sonete. Romeo și Julieta; Visul unei nopți de vară. Cum vă place, Polirom, 2020.

Nimic mai nepotrivit, s-ar zice, pentru definirea acestui proiect al lui Adrian Papahagi decît cunoscutul început al poemului Cărțile: „Shakespeare! adesea te gîndesc cu jale / Prieten blînd al sufletului meu”. Ce-au a face prietenia, blîndețea și, vai, sufletul cu tonul erudit, cu documentarea exemplară, cu trimiterile bibliografice riguroase, cu ilustrările probe, cu glosele de detaliu ș.a.m.d. de care sînt pline cele două libelli recent apărute la Polirom? Ei bine, au. Și au în măsura în care ce încearcă aici Adrian Papahagi e o lectură pe dinăuntru a întregului operei shakespeariene. Sper să nu supăr pe nimeni (și-n fond: asta e!) dacă am să spun că ideea mi-a amintit de aceea a lui Călinescu din cele cinci volume dedicate lui Eminescu: aceeași suplețe de metodă, același umor al conceptului, același, la urma urmelor, curaj.

Și nu mă refer doar la tratamentul propriu-zis al dubletelor, ci la însăși ideea care stă în avanposturile proiectului: Adrian Papahagi așază, în „rime” simbolice, două cîte două marile scrieri shakespeariene. Le pune, altfel spus, în dialog, deducînd din interpretarea uneia cheile pentru accesul la cealaltă. Sonetele oferă, astfel, un eșafodaj logic pentru Romeo și Julieta, pe cîtă vreme Visul unei nopți de vară deschide larg universul silvatic din Cum vă place. N-are nici o importanță că perechile de-aici puteau fi trasate și altfel (e, totuși, exegeză, nu cadril...). Ce contează e că, așa cum le-a repartizat universitarul clujean, ele se susțin mai mult decît plauzibil și conving. Pînă într-acolo încît capătă, la sfîrșitul lecturii, un indicibil parfum de definitiv. Mi-e greu, acum, să mai citesc Romeo și Julieta altfel decît o pune în lumină Papahagi: ca o emanație a morfologiei sonetului. Totul orbitează, aici, în jurul numărului paisprezece, chiar și vîrsta protagonistei (absolut splendidă demonstrația de la pp. 87-88), chiar și preluarea unei tradiții provensale trubadurești, deloc străină de sugestia lascivă și de anume innuendoes obscene. Multora, sînt convins, mai acestea din urmă le vor lua ochii. Și e foarte bine că e așa. „Oricînd putem identifica o aluzie sexuală la Shakespeare, aproape sigur ea chiar există”, scrie, citată de Papahagi, Catherine Belsey.

Ceea ce mi se pare remarcabil, însă, dincolo de purele și simplele decopertări, ca în cazul fructului Mespilus germanica („open arse”, în engleza elisabetană) și ca în destule alte recursuri etimologice, e excelentul comentariu traductologic. Adrian Papahagi face, printre altele, în două cărți, inclusiv ceea ce ar fi trebuit să facă rubricanzii revistelor literare de la noi. Discută critic, discernînd și nuanțînd după caz opțiunile locale ale recentei (și, evident, meritoriei) ediții Volceanov.

E vorba de acea suplețe de metodă de care aminteam la început: Adrian Papahagi nu e doar un monograf corect. Are, în plus, puterea de a se mișca dezinvolt între teme și abilități. Comentează strălucit cînd e necesar să comenteze (Visul unei nopți de vară citit ca „veritabil manifest manierist” e o reușită categorică), lămurește cînd e necesar să lămurească (de ce, de exemplu, Shakespeare salvează sonetul britanic de convenționalism), surprinde cînd e cazul să surprindă: cîți au remarcat că femeile fatale pe care le evocă Mercutio atunci cînd îl ironizează pe tulburatul Romeo (Cleopatra, Didona, Thisbe) vor reapărea toate în piese ulterioare, ca și cum, s-ar zice, la 1594-1595, Shakespeare vedea deja liniile de forță ale evoluției sale? Aș adăuga încă o calitate, esențială: simțul aproape muzical al detaliului inedit. Adrian Papahagi „sparge” adesea expunerea cu cîte-o digresiune comparatistă, cît să evite riscul univocității. Citează din Guilhem, îl disecă pe Philip Sydney, trimite la Dante (metafora pelerinului, desigur), recheamă tradiția goliardică și Cîntarea lui Roland. Totul, fluid, fără pedanterii și fără excese. Dens, dar nu sufocant. Clar, dar nu facil. Elegant, dar nu concesiv.

Cronicarul literar e condamnat la prezent. Nu are voie să spere, nici să dea pronosticuri. Și totuși: pun această serie, pe care o vreau continuată cît mai curînd, în capul listelor mele de așteptare din anii următori.

Cosmin Ciotloş este critic literar și predă literatura română modernă la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.