Predica de pe Munte – mistere şi urlete în Ţara Sfîntă
Am răsfoit săptămînile trecute – străbătînd Israelul de la un cap la celălalt, cu semnificative incursiuni în teritoriile palestiniene – o carte rară, recomandată de Părintele Iustin Marchiş de la Mănăstirea Stavropoleos: Jurnalul de călătorie în Egipt şi Palestina al unei nobile şi pioase doamne pe nume Etheria (sau Egeria). Manuscrisul latin, descoperit în 1884 de un savant italian într-o mănăstire din Arezzo, este, pare-se, una dintre rarele consemnări ale unui pelerinaj religios din secolul al IV-lea, după faimoasa călătorie a Împărătesei Elena la Ierusalim. Femeie inteligentă şi cultivată, de o limpezime (inclusiv autoscopică) ce aminteşte pe alocuri de scrutările Sfîntului Augustin, Etheria a călătorit (într-o vreme în care orice călătorie mai lungă putea fi şi ultima) din Spania de azi pînă în vîrful Muntelui Sinai şi apoi la Ierusalim, iar de pe Muntele Nebo spre Idumeea, întorcîndu-se la Constantinopol prin Tars, Seleucia şi Calcedonia. Deşi (ne spune benedictinul Dom Ferotín) era înrudită cu Împăratul Teodosie, nobila pelerină urca munţii sacri cu piciorul, iar noaptea dormea pe pămîntul gol. Seara, după lungi ore de oboseală şi primejdii, Etheria citea din cărţile fără de care nu pleca la drum: Scripturile şi Onomasticonul lui Eusebiu. Însemnarea călătoriei sale mistice abundă, de altfel, în referinţe şi analize comparative, atît în jurnalul propriu-zis, cît şi în descrierea calendarului liturgic din cea de-a doua parte.
Dacă mi-ar trece prin minte să fac o dare de seamă a călătoriei mele recente spre „Oraşul Păcii“ – cum pare numit de-a dreptul sarcastic, azi, Ierusalimul –, n-aş avea nici pe sfert seninătatea Etheriei. Mai întîi, poate, pentru că am respectat întru totul vorba după care prima incursiune în Ţara Sfîntă tulbură rău „şuvoiul întunecat şi instabil al interiorităţii“, cum numeşte Sf. Augustin fandacsia comună; apoi, pentru că n-a fost zi fără o încercare, măcar una a răbdării. Cine e familiarizat cît de cît cu atmosfera de luminată intransigenţă estetică şi cu directeţea critică a spiritus rector-ului de la Stavropoleos îşi poate imagina lesne de ce. Cînd urci la pas Muntele Măslinilor şi vrei neapărat să vezi cele trei mozaicuri bizantine din Capela Înălţării, dar le găseşti bine acoperite sub carpete orientale de o maică habotnică şi obsedată de curăţenie (şi acatiste), îţi poţi pierde nu doar răbdarea. Cînd străbaţi Drumul Crucii îmboldit de buticari simoniaci, răsufli uşurat să te poţi refugia cîteva minute într-un hospice autrichien de pe aceeaşi via dolorosa; cînd ţi se spune – suficient de apăsat ca să te simţi constrîns – că poţi intra în basilica de la Cana Galileii doar dacă vei cumpăra suficient vin sfinţit, mai că-ţi vine să nu mai intri deloc. Mai ales că la Cana, unde Iisus a transformat apa în vin, există astăzi un baron local – preotul grec Dionysos (după unii) sau Dositei (după alţii) – a cărui fotografie se poate vedea prin magazinele din zonă şi care tartoreşte nestingherit, stabilind mercurialele şi primind ofrandele supuşilor, fie ei localnici sau străini. E de neimaginat să te închini într-un loc din care un preot ortodox te poate scoate afară în urlete şi îmbrînceli. Cu o zi înainte de aterizarea noastră ingenuă, se pare că pe la Cana Galileii trecuse şi poliţia, chemată de o călugăriţă rusoaică ce fusese de-a dreptul bătută.
Despre har şi mistere
Într-unul dintre cele mai interesante pasaje din jurnalul Etheriei, se descrie (cu enormă reţinere) ritualul instruirii în mistere care se petrecea la Ierusalim cu ocazia botezului creştin, la şapte săptămîni de la Paşte. În biserica mare, a Răstignirii – ne povesteşte nobila doamnă –, veneau femeile şi bărbaţii, însoţiţi de părinţii lor spirituali (naşii), pentru a asculta rememorarea misterelor creştine. Apoi, în Biserica Învierii avea loc ceea ce Etheria numeşte redditio symboli, o devoalare a misterelor creştine celor mai profunde. Se închideau porţile dinspre Sfîntul Mormînt, iar în ceea ce în secolul al IV-lea nu era decît o grotă rămîneau doar fidelii şi neofiţii cărora li se explicau (în greacă, siriacă şi latină) „anumite lucruri ce nu puteau lăsa indiferent pe nimeni“. Din biserică se auzeau atunci ţipete (de aprobare sau uluire), spune Etheria, care a trăit o epocă mai curată decît a noastră, sau, cine ştie, poate că ea însăşi făcea parte dintre cei „curaţi cu inima“, cărora le este mai uşor să vadă doar binele. Astăzi, din majoritatea bisericilor ruseşti sau greceşti din Ţara Sfîntă, se aud cel mai adesea altfel de ţipete decît cele ale iniţierii în mistere. Şi totuşi, printre multele întîmplări din acest periplu, al căror sens îmi scapă deocamdată, a existat şi o scenă care, dacă mă gîndesc bine, s-ar fi putut petrece în orice duminică, la Stavropoleos.
Într-un foişor de pe Muntele Fericirilor, Părintele Iustin Marchiş a început să citească Predica de pe Munte din Evanghelia după Matei, interpretînd-o cu harul său plin de inteligenţă şi acribie ce deschide, de multe ori, drumul spre interpretarea personală, nedogmatică, transfiguratoare. Apoi i-a invitat pe cei din grupul care-l însoţea – grup eteroclit, de medici, profesori de istoria artei, actori, regizori, muzicieni, ingineri, finanţişti, filologi şi mulţi copii – să continue. Iar lectura – timidă sau răspicată, limpede sau obscură – i se potrivea mănuşă celui care citea. „Iar dacă ochiul tău drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l“ – citea un medic oftalmolog; „s-a zis dinte pentru dinte“ – relua un stomatolog; „oricine se uită la femeie poftind-o a şi săvîrşit adulter cu ea în inima lui“ – citea cineva, rîzînd pur şi simplu. Mie mi-a venit rîndul la versetul despre neiertare („De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre“). Din păcate, n-am apucat să mă gîndesc prea mult la asta, căci foişorul în aer liber în care încercam să ne adunăm minţile a fost asaltat de un grup de nemţi care aveau programare exact la acea oră, exact în acel loc, însoţiţi de o călugăriţă intransigentă, la vederea căreia nobila Etheria ar fi roşit.