Prea multă viaţă

● Alice Munro, Prea multă fericire, traducere de Ioana Opaiţ, Editura Litera, 2011/2013; Dragă viaţă, traducere de Justina Bandol, Editura Litera, 2014; Fugara, traducere de Mihnea Gafiţa, Editura Litera, 2014.  

Nu mai puţin de trei noi volume de povestiri din opera lui Alice Munro au apărut la Editura Litera, în această primă jumătate de an. (Pe unul dintre acestea – Ură, prietenie, dragoste, căsătorie – nici nu l-am putut cuprinde în multipla mea lectură de săptămîna aceasta.) N-o să-mi exprim din nou entuziasmul pentru faptul că Premiul Nobel care i s-a acordat anul trecut marchează şi o premieră (pînă acum nici un alt autor exclusiv de proză scurtă nu l-a primit – opera lui Alice Munro cuprinzînd peste o duzină de volume de povestiri), o să remarc însă că, după ştiinţa mea, în afara celor patru titluri de la Litera, nu mai există şi altele traduse la noi în ultima jumătate de secol. (Probabil că povestirea „Ceasul morţii“ cuprinsă în antologia Macnair cel Orb. Povestiri canadiene, traducere de Petronela Negoşanu, Univers, 1970, este prima proză a lui Alice Munro apărută în limba română).  

Universul tematic al prozei scurte scrise de acest Cehov al Canadei, cum a fost supranumită, se dovedeşte a fi extrem de omogen. Povestirile sînt plasate cu precădere în anii ’60-’70, deşi felul în care Alice Munro îşi narează poveştile şi felul în care reuşeşte să surprindă destinul personajelor – cu salturi mari în timp, fie în trecut, în anii de criză după cel de-al Doilea Război Mondial, fie în prezentul Internetului – denotă o dexteritate şi a creat o marcă stilistică recunoscută ca atare. Născută în 1931, Alice Munro scrie despre generaţia sa, în special despre femei – majoritatea protagonistelor povestirilor sînt femei emancipate (au profesii liberale, sînt profesoare sau chiar scriitoare) sau în curs de a-şi cîştiga un alt statut în societatea care încă luptă cu prejudecăţile de gen. Matematiciana Sofia Kowalevski, eroina povestirii omonime din Prea multă fericire (inspirată de biografia reală a matematicienei), care nu poate preda la catedră decît în Suedia, din cauza prejudecăţii genului, încoronează această temă a femeii în lumea bărbaţilor. Dar, în general, este vorba despre toate schimbările de mentalitate produse la nivelul societăţii în perioada postbelică (multe personaje, văzute drept emancipate în comunitatea în care trăiesc, sînt descrise a fi fost hippie în tinereţe); o temă recurentă fiind şi îndepărtarea de Biserică. În foarte multe dintre povestiri, constrîngerile religioase din familie îşi pun amprenta pe viaţa personajelor, religia fiind deopotrivă sursă de ignoranţă şi motiv de răzvrătire sau, cel puţin, de tensiune şi de ruptură între generaţii. În povestirea „Despărţirea de Maverley“ (din Dragă viaţă), o fată care vinde bilete la un cinematograf, dar fără a avea permisiunea părinţilor, din raţiuni religioase, să şi vadă vreun film (tatăl îi interzice pînă şi să tragă cu urechea la replici), fuge de acasă, din micul ei orăşel, pentru a cunoaşte lumea şi viaţa reală, fascinată de filmele povestite de poliţistul care o conduce acasă seara după program. Ca o consecinţă a acestor constrîngeri şi a nevoii de emancipare, multe dintre povestiri au ca temă centrală fuga de acasă (de lîngă părinţi şi/sau cu un bărbat), apoi adulterul şi divorţul, nu puţine fiind cazurile în care femeile sînt cele care aleg să-şi părăsească căminul în căutarea fericirii sau măcar a libertăţii din chingile conjugale. Poate cea mai bună povestire pe această temă fiind chiar proza omonimă din volumul Fugara (povestire în curs de ecranizare, apropo), unde protagonista, cu susţinerea unei vecine văduve, femeie mult mai emancipată, încearcă fără succes să fugă de lîngă bărbatul care o tratează rău. Tot despre peripeţiile unei fugi fiind vorba şi în proza „Ţărmul Japoniei“ (din Dragă viaţă), unde o soţie fuge la un alt bărbat şi aproape îşi ratează evadarea din cauza propriei fiice care o însoţeşte. O altă temă importantă este refacerea vieţii, în afara oricăror implicaţii sentimentale, despărţirea de trecut sau, dimpotrivă, refuzul prezentului. Capodoperă, în acest sens, fiind povestirea „Trenul“ (tot din Dragă viaţă) – povestire selectată de Elizabeth Strout în celebra antologie anuală The Best American Short Stories 2013 –, unde un bărbat alege să trăiască alături de o străină cu care, de fapt, nu dezvoltă nici o relaţie de afecţiune, nici măcar una sexuală.

Sînt multe căsătorii frînte în aceste cărţi, multe ruperi şi despărţiri („povestirea „Rîpe-adînci“, din volumul Prea multă fericire, este varianta canadiană concentrată a Pastoralei americane rothiene), dar şi cîteva reconcilieri, deopotrivă de familie şi de cuplu, şi, dat fiind salturile mari în timp, de ani şi de zeci de ani („Alice Munro îşi mişcă eroii în timp într-o manieră în care nici un alt scriitor n-o poate face“, spune undeva Julian Barnes), întotdeauna este vorba şi despre moarte. Salman Rushdie o descrie pe Alice Munro drept un maestru al formei, şi asta are legătură tocmai cu felul de a cuprinde şi de a condensa traseele de viaţă şi destinele personajelor, povestirile fiind, de fapt (şi prin asta se explică şi lipsa de apetit a autoarei canadiene pentru forme narative de mare întindere), mici romane concentrate. Rareori prozele sale se dezvoltă în unităţi de timp reduse. Întîmplarea din povestirea „Vedere spre lac“ (una din favoritele mele, poate şi pentru că este atipică), din Dragă viaţă, are loc în decursul unei singure seri şi descrie o scurtă călătorie împrejur, a unei femei bolnave de Alzheimer, călătorie care, fireşte, nu e deloc ce pare a fi. Căci o mare calitate a scrisului lui Alice Munro, nesemnificativ stilistic, este subtilitatea lui. E suficient să nu citeşti cum trebuie o frază pentru a nu înţelege ce s-a întîmplat. O subtilitate vecină cu cruzimea, aş zice, pentru acele momente în care chiar trebuie să reciteşti cu mare atenţie un pasaj pentru a pătrunde dedesubturile întîmplării.

Un al aspect important al artei lui Alice Munro este caracterul de thriller imprimat acestor poveşti, unele foarte crude, mai ales cele care au ca protagonişti copii. În „Dimensiuni“ (din Prea multă fericire), un soţ se răzbună pe fuga temporară de acasă a soţiei ucigînd cu sînge rece cei trei copii. Capodopera acestei teme este însă „Joacă de copii“ (din acelaşi volum), în care o fetiţă dezvoltă o incredibilă aversiune faţă de o vecină de aceeaşi vîrstă, care este retardată: „Copiii folosesc cuvîntul «ură» ca să exprime diverse lucruri. Poate însemna că sînt speriaţi. Nu că se simt în primejdie de a fi atacaţi, aşa cum mă simţeam eu, de exemplu, de băieţii mai mari pe biciclete, cărora le plăcea să-ţi taie calea urlînd, în timp ce mergeai pe trotuar. Nu te temi de agresiuni fizice – deşi eu mă temeam de aşa ceva în cazul ei –, cît de un fel de vrajă, de o intenţie ascunsă. E senzaţia pe care ţi-o dau, cînd eşti foarte mic, faţadele anumitor case sau unele trunchiuri de copac, şi e şi mai prezentă cînd vine vorba de pivniţe sau de dulapuri adînci.“ Povestea este spusă la maturitate, după ani şi ani, ca o formă de exorcizare a unui teribil secret pe care abia mă abţin să nu-l deconspir. O altă povestire remarcabilă despre cruzimea copiilor, tot un fel de thriller cu infanţi, este şi „Cariera de pietriş“ (din Dragă viaţă), în care o fetiţă înscenează un accident pentru a-şi pedepsi părinţii, numai că lucrurile scapă de sub control din cauza surorii sale mai mici. Un alt thriller psihologic este şi „Radicali liber“ (din Prea multă fericire), o povestire în care o văduvă este călcată de un bărbat care tocmai şi-a ucis familia.

Această cură de Alice Munro, pe care am făcut-o (re)citind cele peste treizeci de povestiri din aceste trei cărţi – toate extraordinare; poate cu un plus pentru volumul Dragă viaţă, care cuprinde şi patru proze biografice, încă şi mai bune decît ficţiunile –, pe lîngă imensa bucurie a descoperirii unei mari autoare, m-a făcut să regret o dată în plus că, la noi, scriitoarele produc atît de puţină proză scurtă. Citind povestirile cu femei ale lui Alice Munro, îmi vine să zic că e datoria lor s-o facă.