Povestiri de dietă

● Lavinia Branişte, Cinci minute pe zi, proză scurtă, Casa de pariuri literare, 2011. 

Abia cu Lavinia Branişte am realizat cît de puţine fete scriu la noi proză scurtă. Iar asta pentru că vocea pregnant feminină a naratoarei Lavinia Branişte este atît de specială, încît am receptat-o, ca cititor, nu atît cu surprindere, cît cu senzaţia satisfacerii unei nevoi de care eram prea puţin conştient. Au mai fost fete care au scris proză scurtă: Veronica A. Cara (plecată din literatură într-un mod regretabil, după două cărţi de nuvele foarte bune, Viaţa pe acoperiş şi Baba Lina, publicate la începutul anilor 2000), Ioana Baetica-Morpurgo (după povestirile din debutul cu Fişă de înregistrare a trecut la roman) sau Roxana Moroşanu (ale cărei texte răspîndite prin diverse antologii, mai ales cele din Cartea cu euri, o recomandă pentru o carte de autor) – pentru a le numi doar pe cele din generaţia tînără care mi-au atras atenţia în mod special. Dincolo de orice consideraţii privind relaţia dintre genuri (feminin vs proză scurtă), este o certitudine faptul că, alături de Oameni, volumul tot de proză scurtă al lui Mihai Mateiu, apărut tot la Casa de pariuri literare, Cinci minute pe zi este una dintre cele mai plăcute surprize în proză ale anului trecut.

Cele 26 de proze scurte şi foarte scurte ale Laviniei Branişte se pot încadra în ceea ce Radu Pavel Gheo definise în Numele mierlei (2008) ca fiind clipuri: nu povestiri în sine, ci secvenţe, momente, schiţe şi decupaje, unele chiar mici poeme în proză. Diferenţa notabilă o constituie faptul că, cu vreo două excepţii, toate au ca voce/personaj principal aceeaşi fată, pe nume Lavinia, brăileancă (are un frate, dar nu şi tată, iar mama e plecată în Spania) şi care, după terminarea facultăţii, încearcă să-şi facă o viaţă în Bucureşti, vizitîndu-şi uneori bunica sau vreo mătuşă. Din acest punct de vedere, prozele de faţă sînt, de fapt, bucăţelele disparate şi parţiale ale unui posibil roman despre intrarea în viaţă a unei tinere, după terminarea studiilor. Protagonista, nu întotdeauna numită, dar recognoscibilă, intră în tot felul de combinaţii, uneori e vorba de relaţii de scurtă durată şi de joburi temporare, alteori – doar de vizite şi excursii, altfel zis – tot felul de experienţe, scurte, mărunte şi, de cele mai multe ori, fără consecinţe vizibile. Ceea ce o face simpatică încă de la început este o anume ingenuitate, superficialitate chiar, dublată de o nesiguranţă cauzată de tot felul de timidităţi şi complexe: unele fizice (ţine diete, merge la sală, citeşte Cosmo), altele psihice (uşor ipohondră şi predispusă atacurilor de panică, sentimental romantică) sau de ordin social (relativ fără bani, mereu în căutarea unui job, face, în general, figura unei neadaptate obligate mereu să improvizeze, să se descurce). Aş putea spune chiar că Lavinia este o antieroină, dar într-o cheie comică, precum, aşa cum s-a zis deja, Bridget Jones sau Ally McBeal – situaţiile sînt ridicole, nu dramatice –, genul de personaj vulnerabil, dar isteţ şi perseverent cu care, mai ales dacă eşti fată, îmi imaginez că te poţi foarte uşor identifica şi cu care poţi empatiza pînă la capăt, cu atît mai mult cu cît situaţiile, comune şi comice, sînt inevitabile în traseul acestei generaţii. Căci da, trăind într-o societate competitivă şi uniformizantă, confruntată cu imaginarul glossy şi convenţiile office, avînd complexele, aşteptările şi proiecţiile comune vîrstei, Lavinia poate fi reprezentativă pentru o întreagă generaţie de fete.

Cum spuneam, fiecare proză decupează o întîmplare deloc spectaculoasă, dar cu potenţial de a crea tot felul de „situaţii“: un colocviu la Bran organizat de fanii serialului Lost, un workshop de fotografie în Deltă, o tabără de literatură la Săvîrşin, o conferinţă despre mediu, un examen la facultate, un interviu pentru un job, renovarea unui apartament, cîteva scene de cuplu (întîlniri, rutine, despărţiri), de la ţară, de la diverse joburi, din cabinete medicale sau de la sala de fitness, nişte vizite la mătuşi sau ieşiri din ţară pentru a-şi vedea mama etc., genul de (non)evenimente din noua şi banala realitate imediată. Diferenţa o face însă stilul Laviniei Branişte, o autoare foarte atentă la detalii, cu un stil lipsit de orice complex estetizant, curat şi alert, dexter şi fluent pînă la oralitate, dezvoltînd multe episoade secundare şi cu un bun simţ al autoironiei şi al ridicolului. Iată, spre exemplu, un fragment in extenso din povestirea „Eram acasă“, cît se poate de relevant pentru stilul ei alert şi maleabil: „Cu cîteva săptămîni în urmă mă enervasem foarte tare din cauza ei. Aveam în grădina din faţă cîteva tufe de căpşuni, vai de ele, dar era o bucurie să vezi florile alea cum se transformă în fructe şi apoi fructele cum se coc şi aşa mai departe. Vreo cîteva erau deja bune de mîncat, dar aşteptam să vină mătuşă-mea cu copiii să le culegem împreună, în fine, să fie aşa, o chestie de familie. Şi într-o zi numai văd cum această Frusinica, în faţa mea şi fără nici o jenă, în drum spre ieşire, căci fusese în vizită, se apleacă şi rupe fix căpşunile alea şi bunică-mea zîmbea amabilă lîngă ea. Îmi venea să alerg către ea şi s-o dobor la pămînt, dar norul ăla cu electricitate mă ţinea la distanţă, dă-le dracului, mă duc şi cumpăr un kil. Mă enerva şi bunică-mea cînd era aşa amabilă cu toţi milogii care veneau pe acolo, vaai, tanti, s-au copt cireşele sau uite, bre, ce lăcrămioare frumoase şi ieşeau cu ditamai buchetul de lăcrămioare, ne jumuleau lăcrămioarele şi noi rămîneam numai cu frunzele, adică eu nu rup lăcrămioare pentru mine să-mi pun eu în vază şi bunică-mea nu le putea spune la ăştia să nu rupă. Şi doar i-am zis să dea vina pe mine, se supără nepoata etc. Aşa, deci îmi zice bunică-mea că i-a spus Frusinica să mă roage, dacă se poate, să-i dau nişte poşete de la mine pentru nepoată-sa. Nu-mi venea să cred. Eu, poşete?“. Ca şi la Sorin Stoica sau la Călin Torsan, minimalismul autobiografic al Laviniei Branişte merge mînă în mînă cu umorul, cu pasiunea pentru detalii şi cu arta dialogului. Căci, oricît de superficial ar juca antieroina omonimă şi oricît de dezinhibat ar părea stilul autoarei, totul nu este decît o punere în scenă de un fin intelectualism.

Întîmplător, dar cît se poate de semnificativ, am citit integral Cinci minute pe zi, vreme de două-trei zile, în preumblările mele cu metroul. Asta spune totul despre cît de uşoară (la citit) şi cît de agreabilă este această literatură de dietă (de aici, cel mai probabil, şi titlul) a Laviniei Branişte, despre care, dacă nu m-aş teme că aş atrage cine ştie ce prejudecăţi asupra ei, aş putea spune chiar că scrie un fel de intello chick lit sau chick lit minimalist. Acum şi în literatura română.