Poveştile fotografului

● Ion Cucu, Cum ar arăta viaţa fără fotografie?, volumul I dintr-un interviu de un cristian, Editura Casa de pariuri literare, 2010.

Vreme de 50 de ani, Ion Cucu a fost, practic, fotograful oficial al literaturii române. Arhiva lui numără aproape 20.000 de imagini, dintre care, conform propriei estimări, nici măcar o treime n-au fost publicate pînă acum. Numeroşi scriitori îi datorează imaginea cu care au rămas în memoria colectivă, alţii îi datorează de-a dreptul relativa posteritate, căci opera lor s-a arătat mai puţin durabilă decît portretele realizate de Ion Cucu. Nu exagerează deloc un cristian atunci cînd afirmă, în cuvîntul înainte al acestui prim volum dintr-o serie de trei, că „pe unii dintre scriitorii români Ion Cucu i-a făcut mai scriitori decît sînt în realitate; le-a dat privilegiul (şi şansa) de a fi ilustraţi într-o istorie literară; fără el, despre mulţi dintre scriitorii astăzi uitaţi n-am fi avut decît o scurtă fişă de dicţionar“. De altfel, rubrica foto pe care Ion Cucu a ţinut-o, începînd din 1973,  timp de două decenii, în revista Luceafărul, aşa se şi chema: „O istorie a literaturii române“. Dacă măcar despre o parte din impresionanta arhivă ştim tot, nu cunoaştem însă mai nimic despre acest om, extrem de pasionat, dedicat şi harnic, care a jucat el singur rolul martorului, al diaristului în imagini al literaturii postbelice, şi cu atît mai puţin poveştile pe care le-a adunat în tot acest timp, istoriile, acele mii de cuvinte din spatele fiecărei fotografii. Găsesc întru totul lăudabilă iniţiativa lui un cristian de a-i oferi fotografului şansa să şi vorbească. Cele trei volume proiectate vor „developa“ în sfîrşit (şi) portretul lui Ion Cucu, dar vor face mai mult decît atît, se vor constitui într-un fel de istorie orală a literaturii postbelice, singura onestă, căci dragostea faţă de scriitori şi plăcerea confesiunii vor fi singurele motivaţii.

Prima parte a cărţii este, de fapt, un interviu în care fotograful se dezvăluie, în primul rînd, ca un om pe cît de modest, pe atît de pasionat de munca sa. „I-am iubit pe scriitori“ – spune el în nenumărate rînduri, scriitorii îl fascinau, iar viaţa şi cariera sa au avut în centru şi pe margini aceste personaje, cele mai multe dispărute azi, venerate de-a dreptul. Nici o clipă Ion Cucu nu se miră de bizareriile scriitorilor, nu le evocă toanele şi defectele, nu se îndoieşte de ei, nu se plînge că ar fi fost personalităţi dificile, iar această memorie indulgentă, plină de înţelegere şi chiar de compasiune („scriitorii sînt nişte oameni foarte chinuiţi; îi chinuie albul hîrtiei; sînt sigur de asta“) se datorează nu doar dragostei şi admiraţiei purtate lor, dar şi unei ars poetica personale, caracterizate, în primul rînd, printr-un aproape straniu devotament şi, dacă vreţi, respect cît cuprinde pentru subiectul din faţa obiectivului. Fotograful este nostalgic după vremurile în care „literatura însemna ceva“, dar şi după scriitorii care nu mai sînt. Într-unul dintre cele mai emoţionante pasaje din interviu, mărturiseşte: „La un moment dat aveam obiceiul de a pune cîte o cruce în fototeca mea, care este imensă. Le făceam o cruciuliţă scriitorilor care dispăreau. Undeva pe plicuri. Şi la un moment dat se umpluseră de cruci. Atunci am avut o criză existenţială. Am schimbat toate plicurile într-o noapte. Am îngropat acel cimitir. Pot spune că am stat în genunchi 50 de ani ca să fotografiez scriitori. Am intrat în această spirală şi n-am mai ieşit din ea“.

Ion Cucu i-a însoţit pe scriitori peste tot: în deplasări, la şedinţe, premieri, întîlniri („soţia mea îmi spune că am dormit cu scriitorii de două ori mai mult decît am dormit acasă“), a fost mereu acolo, pîndea, făcea instantanee, era mai degrabă fotoreporter decît fotograf, în sensul că-i lipseau concepţia şi tuşeul personalităţii artistice. Dacă i-aş analiza critic arta, aş spune că Ion Cucu nu lucra cu scriitorii, el lucra pentru scriitori; se dăruia lor, nu-i făcea pe ei să se dăruiască potenţialului privitor, ochiului etern din spatele obiectivului. I-a pozat pe scriitori, nu scriitorii i-au pozat lui. S-a pus în serviciul scriitorilor, i-a urmărit de la baza soclului, n-a „jucat“ alături de ei, fotograful şi scriitorul n-au schimbat energii ca de la egal la egal. Fără îndoială că „absenţa“ fotografului e o mare calitate, iar portretele realizate de Ion Cucu au firesc, au naturaleţea nepremeditării, surprind „mişcarea“, dar sînt mai mult discrete şi mai puţin căutătoare, mai mult reţin decît revelează. Ideea lui artistică este cea a frumosului de tip clasic (Ana Blandiana „era frumoasă, deci fotogenică“) şi e prea puţină concepţie modernă în arta fotografiei sale, învăţate pe teren, nu studiate. Spune fotograful: „Dacă am luptat pentru ceva, este ca scriitorul să nu arate hidos, să n-arate strîmb, să nu te respingă fotografia lui. Asta a fost marea mea bătălie. Niciodată nu i-am cerut unui scriitor să-mi pozeze, să stea într-o parte sau alta, cu mîna în aer sau să privească fără ochelari. Şi asta se solda cu un uriaş efort de a-l suprinde într-o imagine favorabilă lui. Niciodată n-am regizat nici o fotografie. Eu am pîndit clipa. Mi-am făcut din asta un merit. Nu i-am deranjat, nu le-am cerut nimic... Voiam să fie plăcuţi, stenici, gînditori, melancolici. I-am urmărit, mă duceam după subiect, la lansări, la multitudinea de cenacluri literare şi-acolo mă apropiam în vîrful picioarelor, în ideea de a-l reprezenta pe măsura valorii personajului. Adesea eram nemulţumit“. Nemulţumit poate tocmai pentru că lui Ion Cucu – repet, om admirator şi admirabil, modest şi la locul lui, cu mult bun-simţ şi plin de respect – i-a lipsit acel tupeu, acel orgoliu artistic de a se căuta şi pe sine în subiecţii lui. De ce portretul unui scriitor, pentru a fi bun, trebuie să fie neapărat favorabil lui – şi ce înseamnă, de fapt, favorabil? –, iar clipa nu trebuie întotdeauna pîndită, ea trebuie şi provocată. Un fotograf nu doar pîndeşte, ci şi atacă. E un vînător, deci mai şi păcăleşte, mai pune şi capcane. Din acest punct de vedere, fotografiile lui Ion Cucu sînt valoroase mai mult din pdv istoric, decît estetic. Portretele sale cu adevărat remarcabile – atît cît mă pricep eu la arta fotografiei – nu sînt atît de multe, tocmai pentru că sînt prea discrete, prea cuminţi, prea respectuoase. Or, arta nu are nevoie să fie respectuoasă. Ion Cucu a avut o slăbiciune pentru scriitori şi de aici, cred eu, vine şi slăbiciunea fotografiei sale în spatele căreia a stat mult prea retras. Dar el mărturiseşte că oricum nu pune mare preţ pe fotografia sa decît în perspectiva ideii de moştenire culturală: „Fotografiile sînt făcute de mine, dar nu-mi aparţin. Aparţin generaţiilor care vor veni“. Punîndu-şi viaţa în slujba scriitorilor şi a istoriei literaturii, sacrificînd cumva arta pe altarul meseriei (prost plătite, apropo), omul este, de fapt, cu atît mai admirabil. Întrebat dacă nu-l doare faptul că fotografiile sale sînt folosite deseori fără a fi întrebat, fără a-i fi plătite drepturile de autor, uneori chiar şi fără a i se indica numele, Ion Cucu răspunde: „Mă şi doare, sigur că mă doare, dar mă şi mîngîie“.

un cristian ştie să-l descoase şi despre copilăria din cartierul Rahova cînd juca fotbal şi era poreclit Potecuţă, despre figura tatălui deportat la Canal pentru vina de a nu fi declarat comuniştilor zece hectare de pămînt primite de bunicul său, erou în Primul Război Mondial, de la regele Ferdinand, despre începuturile într-ale meserie, cînd era fotograf în presa politică... Dar adevărata calitate de povestitor a lui Ion Cucu se vede în partea a doua a cărţii, cînd evocă 27 de scriitori, episodul dedicat lui Paul Georgescu fiind o extraordinară schiţă. Cum ar arăta viaţa fără fotografie? Aşa cum ar arăta fără poveşti. Adică în nici un fel. Titlul acestei cărţi-interviu-confesiune este, de fapt, o punere în abis, pentru că nu există fotografie pentru care Ion Cucu să nu aibă şi o poveste. Cu fotografiile mai e cum mai e, dar cui nu-i plac poveştile?