Poveste pentru timpul prezent

● Ruth Ozeki, Poveste pentru timpul prezent, traducere din limba engleză de Ana-Maria Lişman, colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2013.

Proust, Murakami, principii ale fizicii cuantice transpuse în logica narativă, zen şi zazen, optică biculturală (nipono-americană), rezonanţă la distanţă prin puterea miraculoasă a scrisului şi cititului, postmodernism ştiinţifico-budist – lumea a zis tot felul de vorbe mari în privinţa acestui roman. Şi pe bună dreptate. Înainte însă de a fi atît de complex sau de complicat, textul lui Ruth Ozeki e frumos, bogat, delicat, înţelept, mărinimos şi melancolic, misterios parcă în joacă şi consternant în seninătăţile lui.

Pe de o parte, avem jurnalul unei japoneze de 16 ani, scris cînd ea (Nao) e deja hotărîtă să se sinucidă. Jurnalul povesteşte despre copilăria ei americană, despre falimentul financiar al familiei sale (în 2000), apoi despre coşmarul retragerii lor în Tokio: trăiesc sărăcăcios, tatăl are repetate tentative de sinucidere (cînd nu confecţionează insecte origami din filele unei cărţi despre marii gînditori occidentali), iar Nao e supusă, la şcoală, unor torturi de un sadism inimaginabil. Singurul sprijin al fetei va fi străbunica sa, o bătrînă de 104 ani, ajunsă călugăriţă budistă după ce-şi cîştigase faima ca anarhistă, feministă şi romancieră „la persoana întîi“. Şi după ce-şi pierduse un fiu (pilot kamikaze, fără voia lui) în război...

Pe de altă parte, o avem pe americanca Ruth, scriitoare retrasă pe o insulă canadiană. Ea e cea care găseşte jurnalul lui Nao (adus acolo de valurile oceanului) şi care-l descifrează – ca să zic aşa – sub ochii noştri. Existenţa lui Ruth începe să consoneze, aproape magic, cu istoria pe care o citeşte. Timpurile trăirii, scrierii şi descifrării se suprapun într-un prezent straniu (pesemne cuantic), iar colicile conştiinţelor (date de istoriile prea mari sau prea mici) îşi găsesc leacul într-o proză a nonseparării, pe cît de epică, pe atît de meditativă şi de poetică.