Pot consola clasicii?

28 iunie 2023   Carte

 David Damrosch, Ocolul Pămîntului în 80 de cărți, traducere de Georgeta Constantin și Monica Dobrescu, Editura Tracus Arte, 2023.

Londra, Paris, Cracovia, Veneția, Florența, Cairo, Istanbul, Muscat. Și: Congo, Nigeria, Israel, Palestina, Shiraz, Calcutta, Brazilia, Columbia, Mexico, Guatemala. Și încă, și încă. Sînt locuri, orașe sau țări sau regiuni, prin care, de la Harvard, David Damrosch a ales să treacă imaginar (de fapt: literar, printr-o suită de puncții) pentru a contrabalansa izolarea impusă de pandemia de-acum cîțiva ani. La suprafață, desigur, e o mișcare jucat julesverniană, așa cum singur o admite în paginile care precedă călătoria propriu-zisă. Comparatistul american parcurge, așadar, drumul lui Phileas Fogg și oferă o formă elevată de turism unui public pe care premisele însele ale acestei cărți îl speră lărgit. Nu stricții specialiști care-au citit The Buried Book: the Loss and Rediscovery of the Great Epic of Gilgamesh sau, obligatoriu, What is World Literature, sînt avuți în vedere acum, ci tocmai cei cărora conceptele forjate de Damrosch (și altele, adiacente) nu le sînt imediat familiare și, pe cale de consecință, întîlnirea cu ele cere medieri stilistice și îmblînziri de ton. Obținute, fără efort, și unele, și celelalte. 

Ce-aș remarca mai întîi e tocmai acest efect antilegiferant: Ocolul Pămîntului în 80 de cărți nu propune o listă imutabilă și, prin urmare, nu dezvoltă acel efect de tip patronizing pe care, vrînd-nevrînd, l-a avut, la vremea lui, Harold Bloom. „Elocventul, idiosincraticul imn adus marilor cărți”: așa se referă Damrosch la Canonul occidental. Nici măcar polemic pînă la capăt, ci degajat, admițînd că, în fond, frontierele propriei sale selecții sînt mai elastice decît par și că „spera” (ce cuvînt uman, în raport cu presupusa răceală a autarhiilor valorice...) să poată include aici și, firește, poemul sumerian căruia i-a dedicat o carte întreagă, și ceva din Anna Ahmatova, și Cvartetul Buru de Pramoedya Ananta Toer, și cărți pe care „ar vrea” (alt verb neașteptat de viu) să le fi citit și care așteaptă de ani buni: un Dostoievski, cu Dublul, un Musil, cu Omul fără însușiri, un Samuel Selvon... Și altele, și altele. 

Nimic fixat, cum se vede, și, la urma urmelor, nimic fixist la Damrosch. Nici măcar acel minimal corpus accesibil prin intuiție, prin common sense. Londra lui, adică punctul de plecare, se deschide spre cinci nume: Virginia Woolf, Charles Dickens, Arthur Conan Doyle, P.G. Woodhouse și Arnold Bennett. Nu și Shakespeare. După cum Parisul său, prima escală, îi conține pe Proust, pe Djuna Barnes, pe Marguerite Duras, pe Julio Cortázar și pe Georges Perec. Unde e Baudelaire? La urma urmelor, decupajul din acest Ocol... nu trebuie să respecte vreun decupaj prealabil. Își conține toate gradele de libertate și, conținîndu-le, se dovedește plauzibil. Pentru Damrosch, însăși noțiunea de World Literature pare să fie una dispensată de imperative centraliste. Pare, spun, pentru că se ridică totuși o întrebare: de vreme ce, pledînd explicit pentru beneficiile traducerii (foarte lămuritor explicate de Carmen Mușat în prefața acestei ediții), comparatistul american privilegiază inevitabil limba engleză, care devine, măcar în ce-l privește, singularul creuzet al unei bibliografii, e-adevărat, mai extinse ca niciodată. Or, această formă de apropriere e în principiu riscantă științific. Și nu numai în principiu. Rapid, două exemple. 

Întîiul privește cunoscutul (poate cel mai) poem al lui Celan, Fuga morții, în cazul căruia cele două traducătoare aleg să corijeze versiunea mai veche a Mariei Banuș ținînd cont de citatele cu care autorul Ocolului... își ilustrează analiza (opțiune admisibilă, dar nu întru totul necesară) și făcînd astfel credit unei interpretări destul de alunecoase, rezultat probabil, ea însăși, al unei ambiguități de traducere pe care Damrosch nu a sesizat-o. De la versurile „dulăii asupră-ne-asmute, ne dăruie-o groapă-n văzduh / cu șerpii se joacă, visează că moartea-i un maistru din țara germană // părul tău auriu Margareta / părul tău cenușiu Sulamita”, David Damrosch conchide, foarte limitativ în raport cu apertura globală (da...) a imaginilor, că: „Fritzi, mama asasinată a lui Celan, renaște de două ori, în rolul eroinei trădate din Faust al lui Goethe și în rolul miresei din Cîntarea Cîntărilor – un poem biblic plin de însemnătate pentru mulți artiști evrei”. Or, nu atît contextul personal, și nu în forme dedublate, e vizat aici, ci oroarea fără contur a Holocaustului.  

Un pic mai surprinzător mi se pare modul în care, cîteva sute de pagini mai încolo, Damrosch se lasă el însuși purtat de propria dicțiune a discursului, așa încît, după ce citase cîteva versuri obscene prezumate ca fiind ale lui Obayd („haide, du-te de-ți găsește altă pizdă”), se pretează la a interpreta un catren al poetei Jahan Malek Khatun într-o linie nu mai puțin lubrică. Astfel, catrenul „un picnic la marginea deșertului, cu amici plini de duh, / și tamburine, harpe și lăute, este foarte frumos, / și dacă iubitul meu, doar în treacăt, s-ar opri, / O să-i frig ficatul cu trupul meu ce arde călduros” e glosat în termeni nu mai puțin insinuanți: „poate că ficatul ține locul unei alte părți a corpului pe care Jahan este prea discretă să o menționeze”. Poate. Dar și mai poate că trimiterea se referă la tradiția persană (decurgînd de la anticul Galenus) care localiza sufletul întocmai, și anume în țesutul hepatic. 

Mă rog, chițibușerii. Ce e remarcabil e inventarul de tehnici discrete prin care Damrosch instilează ceea ce trebuie instilat. Nu de popularizare țin ele, ci de o anume pedagogie. De la deja pomenita libertate a selecției pînă la proporționarea ei (scriitoarele fiind bine reprezentate, de pildă) și mai departe, pînă la felul cum decurge o secvență din cealaltă și cum sînt ele făcute să comunice la distanță: dacă în primul capitol există loc pentru începuturile literaturii polițiste, nu-i de mirare că în cel de-al nouălea, care se ocupă de India, vom da peste Jamyang Norbu, cu Mandala lui Sherlock Holmes. În acest sens, Ocolul... e și o carte a influențelor, uneori numai tacite, dar în tot cazul dispuse în echilibru. Sînt semnificativ mai mult de optzeci de cărți impregnate în țesătura lui Damrosch: escale, retorte, colaționări, reliefuri, decroșuri. Și nu numai atît: într-un rînd, referitor la Dickens, autorul ține, en passant, o bună lecție de editorologie: căror publicuri și din ce epocă anume se adresează și în pliurile cărei mentalități se montează fiecare dintre noile „ieșiri în lume” ale Marilor speranțe. Și, iarăși, nu numai atît: fără a deveni o marotă, indicațiile (auto)biografice contează adeseori, măcar pentru a da tonul, pentru a acorda, inițial, prezentările. Lumea lui Tolkien n-ar fi fost aceeași fără WWI, după cum falsa combinatorică a lui Perec (chiar așa: mi se pare admirabil că Damrosch nu se cramponează nici de adîncimi, nici de forme, Kafka și oulipienii pot sta nestingheriți între aceleași coperte) n-ar fi avut legitimitate fără pierderea părinților: tatăl, ca militar în Legiunea Străină, mama, ca victimă a lagărului de la Auschwitz. 

În sfîrșit, poate că e doar înclinația mea de practician, dar mi se pare că adevăratul tur de forță al lui David Damrosch se petrece „la firul ierbii”, acolo unde mica observație de amănunt dă naștere, în ecouri, unor concluzii cu valoare generică. Mă gîndesc, luat repede, la felul cum e readus Parisul ficțional al lui Proust în contururile celui real plecînd de la altminteri cunoscutul pasaj din Contre Sainte-Beuve venit să susțină încă și mai cunoscuta scenă a madlenei: fusese vorba, cu-adevărat, de-o felie de pîine prăjită, adusă nici măcar de mamă (ca în roman), ci de bucătăreasă. Mă mai gîndesc la paginile despre Noul Testament, în care Damrosch nu numai că decriptează rețeaua de citate din ultimele cuvinte ale lui Hristos (da, Psalmii par a fi, cel puțin la trei dintre evangheliști, hipotextul strigătelor de pe cruce), dar instrumentează abil și memorabil larga acoperire a celui din urmă („În ceea ce-l privește pe Luca, scriind pentru publicul variat din bazinul mediteraneean, acesta a scris ceea ce ar putea foarte bine să fie prima narațiune concepută vreodată ca operă aparținînd literaturii mondiale”), chiar dacă în folosul propriilor sale teorii. Îndeajuns de suple încît să nu-și strivească sau constrîngă cititorul. 

 George State, Sarx, Editura Nemira, 2023.

„Clasicii pot consola. Dar nu destul”: versul lui Derek Walcott, preluat de George State în finalul unui poem dantesc din recentul său Sarx. Cred, ca și Mihai Iovănel, că aici stă cheia așa-zicînd afectivă a volumului. Impregnată aproape natural de aluzii și referințe, inclusiv horațiene, poezia lui State e ceea ce se strecoară viu printre jaloanele culturale. 

Îmi vine să spun chiar că acestea joacă aici rolul care, cîndva, în mod curent, le revenea restricțiilor prozodice. Nefiind greșit să le contemplăm densitățile și variațiile (căci cele șapte cicluri pun în act șapte tipuri de voci: în centru, un jurnal care deschide înainte și-napoi alegorii morbide), am totuși senzația că lectura adecvată e una de ordin radiestezic. Și anume, urmărind tensiunile pe care poetul, avizat traducător al lui Celan, le îngroapă printre indicii livrești: „Oare poeții (oare oamenii de / La televizor) pot fi salvați? / Nu e ușor să crezi în dreptatea / Incognoscibilă sau să te rogi / În numele iubirii-al cărei nume / Îl uiți: libera me, libera / A (drag A) și pe bieții mîrlani care / Nu fac nicicînd ceva cum se cade, / Cruță-ne-n ziua cea de pe urmă, cînd / Totul va fi cu tremur / Deșteptat”. E motivul pentru care, devenit a-tehnic preț de-o lectură, n-am să-i invoc, în cazul lui George State, nici pe Eliot, nici pe Pound, nici pe Sam Riviere, ci plonjînd acolo unde apele-s mai negre, pe Emil Botta, cu Întunecatul său April. 

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată:Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.

Mai multe