„Pornografie emoțională”
Serialul HBO În derivă, tocmai încheiat, pleacă – în aclimatizarea sa românească – de la ipoteza reconstituirii depline (în cei 20 de ani scurşi din 1989 încoace) a sistemului psihoterapeutic românesc. Altfel zis, pentru a fi inteligibil marelui public, subiectul abordat (psihoterapia în sens larg, cu problemele şi împlinirile ei) ar fi trebuit să facă parte deja din viaţa acestuia. Psihoterapeuţii (fie că sînt psihiatri sau psihologi de diverse orientări) ar trebui să existe mai mult – prin elitele lor formatoare – în spaţiul public, să scrie mai mult (şi nu doar cursuri universitare), să apară în mass-media, la un nivel satisfăcător, atunci cînd toată lumea îşi dă cu părerea sau invocă vraci, şi să-şi asume rolul pe care calificarea în „ştiinţele omului“ i-l dă psihoterapeutului în ţări cu tradiţie neîntreruptă. Înainte de a intra – împreună cu un personaj-pacient – în intimitatea cabinetului unui psihoterapeut fictiv, ar fi trebuit să ştim mai multe (noi, publicul potenţial) despre complexitatea şi utilitatea psihoterapiei. Ar trebui cunoscută (tot la nivel public, nu prin bîjbîieli private) oferta domeniului, portanţa sa, vîrfurile fără de care – oricît de puţin elitişti am fi – nu se poate reface un domeniu atît de greu încercat înainte de 1989. Altfel, am impresia că pasaje întregi din acest interesant serial de succes ar trebui traduse, glosate, discutate, la fel cum Povestirile de psihoterapie românească apărute recent ar trebui rescrise pentru a fi cu adevărat povestiri, şi nu anamneze clinice.
Ipoteza mea e aceea că domeniul psy, deşi calat direct pe marele public (de potenţiali clienţi, asta ne putem convinge în orice zi ieşim din casă), nu a găsit încă limbajul prin care să comunice direct cu acesta. Sigur că există o comunicare directă, omenească, în cabinetul privat, sigur că există acea comunicare interprofesională, de colocvii şi seminarii. Mă gîndesc însă la alt gen de comunicare (publică şi pentru marele public, într-un fel salutar-vulgarizator), pe care, la noi cel puţin, a făcut-o mai bine un serial de televiziune. În serialul cu pricina – căruia îi văd bine intenţia de „popularizare“ şi limitele asumate – există o poveste (nu un caz clinic) cu totul aparte, separată prin intensitate de contextul celorlalte: aceea a relaţiei între personajul principal, psihologul Andrei Poenaru, şi fosta sa profesoară (cum să zici, pe româneşte, „maestră“ şi să nu ridici din sprînceană?), Maria Pascali.
Se ştie, analiza didactică şi supervizarea periodică sînt fundamentale în psihanaliză, cel puţin de la Jung încoace şi de la colaborarea sa cu Eugen Bleuler la clinica Burghölzli. Sistemul de formare – atît de ironizat de adversari şi comparat, în ultima vreme, cu ceremoniile iniţiatice – este una dintre condiţiile esenţiale pentru practicarea meseriei şi chiar a admiterii în castă. Personajul nostru nu este însă psihanalist (ci, mai degrabă, „tranzacţionist“ sau, pe alocuri, „cognitivist“) şi nu este, altfel, în ultimii ani, supervizat, îndrumat, controlat. Ajuns într-un moment de periculoasă derivă afectivă (se îndrăgosteşte de o pacientă aflată în transfer erotic, nevasta îl înşală, copiii se îndepărtează), el face un pas înapoi şi cere ajutorul fostei sale profesoare cu care o rupsese de mult, din orgoliu şi orbire. Înfruntarea – săptămînă de săptămînă, uneori chiar în trei, cu propria soţie alături – este, cred, cadrul memorabil al filmului şi o inovaţie (tehnică, dar excelent „popularizată“) în discursul public despre lumea psihoterapeutică. Există, în şedinţele acestea de vineri seara, cînd se termină programul de muncă normal, scene complexe în care Marele Psy e slab, mincinos, ipohondru, agresiv, laş, enervant, la fel ca pacienţii pe care nu-i mai suportă. O atacă pe fosta lui profesoară, o jigneşte, îi cerşeşte (agresiv) aprobarea amorului (fantasmatic) pentru pacientă. În final, o execută cu aceeaşi răceală calculată cu care fusese şi el, mai devreme, executat, iar apoi face arşice toate teoriile etico-terapeutice pe care le practicase vreodată, numindu-le, laolaltă cu întreaga literatură de popularizare psy, „pornografie emoţională“.
Rememorate după ce cunoşti deznodămîntul (ok dpdv etic, însă devastator omeneşte), cele două secvenţe (excelent interpretate de Tamara Creţulescu şi Marcel Iureş) fac cît întreg serialul. Atacul frontal al analistei s-ar putea numi „scena covorului“. După ce-o face „păianjen bătrîn“ fără grijă pentru dozaj, sincronizare şi tact, după ce rîde de romanul pe care-l scrie aceasta, după ce-o numeşte, ironic, „instituţie“, psihologul în derivă îi aruncă, prieteneşte: „Urît covor ai! De două luni mă stăpînesc. E rece, n-are personalitate şi, în loc să deschidă spaţiul, îl anihilează, îl distruge“. La fel ca ea, se înţelege, la fel ca cenzorul imaginar despre care pacientul-psy îşi imaginează că ar fi în afara sa. Măiestria fostei profesoare este însă exact aceea de a-i pune fostului discipol în faţă, printr-o devoalare bruscă, năucitoare, propria imagine, cenzura proprie, mult mai greu de conceput şi atacat.
În fond, în această limpezire se joacă şi atacul, ulterior şi inerţial, faţă de chiar fundamentele ştiinţei psihologice, pe care, totuşi, personajul îl duce pînă la capăt. „Nu mai cred în religia asta“ – spune psihologul, dinamitînd de fapt nu disciplina, ci instituţia care n-a ştiut să se modernizeze şi să se adapteze astfel încît să-i poată rezolva dilema etico-erotică. Ce mai rămîne? – se întreabă, odată cu noi, fostul devot al „instituţiei Psy“. „Scriitorii de best-seller-uri, pornografia emoţională“, îşi şi răspunde, profetic şi folosind, pesemne, experienţa altor spaţii psiho-literare. Măcar în această privinţă, noi mai avem de aşteptat.