Porno pentru tocilari

2 iulie 2014   Carte

● Dan Alexe, Miros de roşcată amară şi alte povestiri, Editura Humanitas, 2014.  

Volumul de proză scurtă al premiatului regizor Dan Alexe este cea mai proastă carte de ficţiune, publicată de o editură de prestigiu, pe care am citit-o de la orice titlu al Doinei Ruşti încoace. 

Nu ştiu de ce regizorii de film ţin să scrie şi proză; cei care au făcut-o au dat rezultate în cel mai bun caz modeste (vezi Constantin Popescu – Mesteci şi respiri mai uşor..., Cartea Românească, 2002; sau Florin Piersic Jr. – Romantic Porno, Humanitas, 2011; în timp ce Mircea Daneliuc e un caz special). Volumul lui Dan Alexe este însă nerecenzabil: o suită de variante ale aceleiaşi fantezii erotice, istorisite la persoana întîi, pe care protagonistul – nenumit, dar care împrumută toate datele biografic-intelectuale ale autorului: naratorul este şi el regizor lingvist – le are în diverse locuri ale lumii, de la Bruxelles la Kabul (unde „praful [era] exotic“). Personajul este un aventurier complet lipsit de mister, dar libidinos şi, aparent, irezistibil, căci femeile nu fac faţă guralivului decît într-o primă fază: toate îl invită în casa lor, în patul lor şi, în cele din urmă, între cracii lor (ordinea aceasta devine un fel de ritual în trepte al copulării în cam toate povestirile), de unde protagonistul pleacă 1. fie dezamăgit (cel mai adesea după o ceartă ineptă), 2. fie îndrăgostit.

Lipsite de imaginaţie (în ciuda localizărilor exotice), fanteziile erotice ale lui Dan Alexe cunosc, totuşi, cîteva variaţii: sex în minaret, sex la Zoo, în ciocolată, în trei, cu un manechin de plastic sau cu o licantroapă cu trei ţîţe. Dar naraţiunile funcţionează după logica porno, nu a limbajului explicit, ci, mai rău, a lipsei de psihologie: odată ce masculul îşi face apariţia, femeile, toate femeile, devin disponibile sexual. Diferenţa esenţială între un scenariu porno şi o povestire de Dan Alexe este că la regizorul român există dialog între bărbatul şi femeile hipnotizate falic, dialog de cele mai multe ori plin de referinţe culturale, dar şi de replici mai oneste, precum: „Am să mă bag în tine“ sau „Ţi-aş pune în gură altceva“ sau „Ia nu mai fi snob şi soarbe-mă“ sau „Ajută-mă să se întărească“. Primul lucru care-ţi sare în ochi la aceste proze este detenta lor căznit referenţială. Protagonistul vorbeşte ca din almanah: „Tocmai îi povesteam despre kafirii din Nuristan, în nordul Afganistanului, rămaşi politeişti pînă mai ieri şi care vorbesc un idiom apropiat de sanscrita Vedelor“, atunci cînd nu citează din sau nu face referinţe la: Ramayana, Aristotel, Heidegger, Eliade, Iezechiel, Nietzsche, Blanchot, Chomsky, Sartre ş.a. Căci protagonistul nu poate face doar figura unui libidinos, el trebuie să fie un libidinos lingvist: „mă alese pe mine, proprietarul Verbului“, „«Eşti stăpînul cuvintelor, nu doar al meu», mi-a spus ea“, „am lăsat Logosul să mă traverseze“, „pot să pronunţ cinci feluri de h, plus cel etrusc“ ş.a.

Spuneam că volumul este nerecenzabil cu instrumentele criticii literare, fiind, în fond, doar o copulaţie pedantă de clişee prost scrise - cum ar spune Eco referindu-se la pornografie (iată, citez şi eu pe cineva!). Cartea poate fi însă analizată din punct de vedere stilistic şi o voi face în ideea că alţi începători poate îşi vor revizui manuscrisele citind cele ce urmează. Căci Dan Alexe face aici (aproape) toate greşelile stilistice posibile. Cea mai simplă este excesul de puncte de suspensie, nu în monolog/dialog, ci în naraţiunea expozitivă: pasaje întregi arată, grafic, precum o planşă în Braille. Dar să începem cu dialogul. Preţiosul şi ostentativul Dan Alexe nu are încredere în verbele dicendi „a spune“ sau „a zice“, e prea inteligent pentru acestea, lui îi trebuie ceva mai bun şi mai eficient, adică nişte sinonime injectate cu steroizi ca în subgenurile literaturii de consum: „a urla“, „a ţipa“,  „a răcni“, „a hohoti“, „a zbiera“, „a hăuli“, „a bodogăni“, „a pufăi“, „a pufni“, „a şuiera“, „a susura“. Dar autorul vrea să fie explicit pînă la capăt, ca nu cumva să ratăm subtilităţile dialogului, şi atunci aruncă peste fraze şi o mînă de adverbe dintre cele mai imposibile. Doar că lingvistul nu are întotdeauna proprietatea termenilor folosiţi: „a pufnit deodată repezit“, „a zvîrlit icnit“, „a urlat sacadat“, „am informat-o sumbru“, „zîmbea tolerant“, „gemea deconcertant“, „hohotind suveran“, „icnind absentă“, „a susurat obsechios“, „a pronunţat ritos“, „a scîrţîit sinistru“, „duhnea fermentat“, „şchiopăta încrezător şi abrupt“, „limba vibra şerpeşte“, „zbieram animalic“, „a început să rîdă rozaliu“ etc. Dacă, aşa cum se spune, adverbele sînt buruienile frazei, paginile scrise de Dan Alexe sînt adevărate terenuri virane. (În loc să citească Heidegger, probabil în original, îl sfătuiesc pe autor să citească cartea despre scris a lui Stephen King tradusă şi la noi, Misterul regelui – va afla foarte multe despre limbajul uman în literatură.)

Admit că e greu pentru începători să reziste tentaţiei adverbelor, dar nici cu adjectivele nu se descurcă lingvistul Dan Alexe: „rictus preţios“, „neobrăzare inteligentă“, „obrăznicie forţată“, „docilitate tîmpă“, „plîns grotesc“, „şarm avar“, „palpitînd într-o pîclă cerebrală“, „tăcere gîfîită“, „ochii deveniseră o fantă seacă“, „emana luxură ilicită“. De fapt, toată proza lui Dan Alexe este o mahmureală de expresii obscure, comparaţii improprii şi metafore stupide: „fîlfîia din sprîncene“, „vîrful limbii ridicat ca un vîrf de condur etrusc“, „cearcăne, cute şi încreţituri dureroase de voluptate inferioară“, „zîmbet nemilos însoţit de puf mitologic pe antebraţe şi pîlpîit virginal din pleoape umbrite cu albastru“, „strîngea buzele într-un punct gînditor“ / „strîngîndu-şi buzele într-o linie albă“, „privire încărcată de înţelesuri supramundane“ etc. Nu e nimic comic sau autoironic în această stilistică stufoasă/sulfuroasă, e doar afectare agramată.

Comicul există doar involuntar şi aceasta ar fi, de fapt, calitatea supremă a cărţii. M-am delectat făcînd nenumărate fişe din care redau cîteva mostre: „ochiul ei mijit fără sforţare spunea: aici e inteligenţă“, „m-a trîntit şi m-a încălecat; înfiptă, a dat capul pe spate şi a început să urle la tavan, traheea ei o ţeavă hăulindă“, „iazmă a cărei frumuseţe de hoplit se manifesta cu naturaleţe controlată printr-un algoritm necunoscut“, „o femeie lăbărţată şi crăcită trebuie să aibă un rîs voluptuos“, „seriozitatea în lăbărţare e reaua vestire a reproşului“, „şi atunci ce rămîne? Păi rămîne lăbărţarea candidă“, „sînt haiduc cu vulva udă“ etc. Pe lîngă ticul verbal „aşa şi pe dincolo“, Dan Alexe este însă obsedat de cîteva cuvinte care revin uneori la distanţă de doar cîteva fraze: substantivul „şolduri“ („şolduri odorante“ / „şolduri ondulate“), adjectivul „înduioşător“ („ocheadă înduioşător de calculată“), adjectivul/adverbul „voluptuos“ (adăugat după te miri ce: „omuşorul ei voluptuos“, „am anunţat-o voluptuos“, „sufla voluptuos“ etc.), verbul „a hăuli“ şi markerul cultural „etrusc“, iar „oroare sacră“ apare de cîteva ori. Prin urmare, esenţa lexical-stilistică a prozei lui Dan Alexe ar sta într-o frază în care s-ar regăsi toate aceste cuvinte; o frază de genul: "şoldurile ei înduioşătoare au hăulit voluptuos orori sacre în etruscă".

O altă predilecţie a regizorului lingvist este descrierea în fel şi chip a rîsului: „rîs carnasier“, „rîs erudit“, „rîsete umede“, „rîs copios“, „un hohotit de rîs nervos“ sau „rîs indulgent“. Altfel, pe lîngă şolduri, lui Dan Alexe îi mai plac şi dinţii, introduşi mereu în actele precopulative: „ne-am repezit unul în altul ciobindu-ne dinţii“ sau „cînd s-a repezit în mine şi-a clănţănit dinţii într-ai mei atît de sonor, că pe eranul minţii am văzut aşchii de smalţ“.

Cîteva dintre cele 33 (mda!) de povestiri ies din tipar şi vreo două chiar pot fi citite fără să-ţi insulte inteligenţa de cititor, dar pînă ajungi la ele îţi pierzi orice speranţă în literatură. 

Extras:

„S-a aşezat pe marginea balustradei de piatră a minaretului, s-a chiorît în gaura de lume din bezna de jos şi mi-a zis: «Ar fi aşa simplu să mă las să cad». Am smuls-o de-acolo cu o iritare violentă pe care nu mi-o bănuiam şi am trîntit-o în partea opusă a balconului, cu spatele în instalaţia sonoră. A gîfîit, şi-a pus mîinile cupă pe sîni şi a aşteptat, bărbia întinsă înainte. Am luat-o în picioare, din faţă, icnind, izbind-o cu capul în zid şi în instalaţie, umplîndu-mi gura cu praf şi pînze de păianjen. Horcăia animalic, burta ei – o mlaştină.

După un timp, o durată (există timp şi durată, tot insista Bergson), a trebuit să facem o pauză. S-a dus să se aşeze iar pe marginea balconului de piatră. Avea doar cămaşa pe ea, pantalonul căzuse, şi era iluminată din spate de faţada hotelului. Vedeam că mă fixează, aşezată, cu fundul gol atîrnînd în noaptea de deasupra trotuarului de jos. Mi-a zis suav: «Curge din mine pe trecători.» Asta mi-a biciuit simţurile (cum se spune în literatura de calitate) atît de neaşteptat de eficace, încît am smuls-o iar de-acolo, i-am dat o învîrteală de tango şi am trimis-o cu un bufnet în zid, împlîntîndu-mă din nou în ea. Am zbierat amîndoi apoplectic în acelaşi timp cînd ne-a venit, şi răcnetul a bubuit nocturn deasupra oraşului, instalaţia sonoră declanşîndu-se, iar noi gîfîind într-o inarticulată magmă de horcăieli cu bale şi sufocări amplificate…

Haaah-hăăă-haaah!... ieşea din difuzorul minaretului, auzindu-se pînă pe înălţimile din jurul Kabului, unde se tupilau talibanii. Am coborît fugind în beznă scările, ea reuşind să-şi tragă în acelaşi timp pantalonii…

(fragment din povestirea „Leila în Kabul, senină”)
 

Mai multe