Pop eclectic
● Ioan Es. Pop, Un somn pe scaunul electric, cu ilustrații de Eugen Vuțescu, coeditare Tracus Arte & Charmides, 2020.
Scaunul electric nu este decît o altă unealtă de dormit – cu acest posibil paravers aș putea rezuma noua carte de poezie a lui Ioan Es. Pop, carte care pare o vagă continuare a volumului Unelte de dormit (Cartea Românească, 2011), despre care scriam la vremea respectivă aceste fraze aproape integral aplicabile și acum: „Nu mai este o carte unitară, de aceea tensiunea care o străbate e una resemnată, tonul este mult mai soft, poetul e cumva concesiv & confesiv, mai narativ şi mai explicit, chit că temele (şi abordările) sînt aceleaşi: inadaptarea şi izolarea, damnarea şi nenorocul, răul visceral şi angoasa existenţială, captivitatea în prezent şi confuzia dintre mîine şi ieri, tentaţia autodistrugerii, vizionarismul întunecat şi revelaţiile alcoolului... Toate acestea subsumate, mai mult sau mai puţin, supratemei somnului din titlu ca alternativă a vieţii şi anticameră a morţii, ca spaţiu incert – de repaus, ascundere şi izolare – între cele două spaime, ca stare de letargie, absenţă şi uitare de sine în vertijul existenţei”.
Poemul de deschidere al acelei cărți, și piesa lui de rezistență, era o alegorie a recluziunii și dispariției în pămînt: „...mă visam în cuib, printre ei [cartofii – n.m.], / dormind cu dulceaţă-n întuneric, / întorcîndu-mă pe-o parte şi pe alta vara / iar apoi căzînd din nou în somn / […] / şi primăvara să fiu primul pe care / îl aruncă înapoi în cuib / şi tot aşa, să rămîn să dorm mereu, / din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib, / ani mulţi, neîntors şi uitat“. Ei bine, poemul reluat pe coperta a patra a prezentei cărți pare împlinirea acelei viziuni a retragerii în dedesubt: „lumina s-a-mplîntat în sol pînă la douăzeci de / centimetri adîncime. / ca s-o îndepărteze de acolo, vor trebui să aducă plugurile. / vor nimeri și peste mușuroiul din care veghez / asupra unor lucruri mai adînci...”
Ca și celelalte cărți de poezie din ultimul deceniu, și Un somn pe scaunul electric se structurează după principiul „ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat, ceva albastru” – de la prima secțiune a cărții (cel mai recognoscibil și care descrie o stațiune balneară precum o Vale a plîngerii în care locurile rele sînt călcate premeditat: „fierbeam de setea de a străbate iar zona de maximă / singurătate”), pînă la ultima, o alegorie migraționistă narată la prezentul istoric. Alcoolul și somnul, boala și moartea, spaima și nimicul, apăsarea și delăsarea, scrisul, toate țin de instrumentarul vechiului Pop și sînt destule poeme și versuri-ecou: tema ratării şi ruşinii, a întoarcerii (în)frînte acasă însoţit de „carele-ncărcate cu nimic” este acum turnată în altă metaforă a carelor: „triumfase în eșecurile lui așa cum alții / triumfă în carele lor de război”; așa cum lipsei de perspectivă a viitorului din versul de altădată „numai că mîine iar e azi – dezamăgire / mîine n-o să fie nicicînd mîine” îi corespunde acum imaginea bătrîneții cînd „nici ușorul nu mai e atît de ușor / ca ieri / și nici greul atît de greu ca mîine”. Drumul imposibil de străbătut sau călătoria niciodată dusă pînă la capăt, eterna aşteptare şi rătăcirea perpetuă, suită de motive explorată în mai multe poeme de-a lungul volumelor (de la clasicele „năneşti” și „luni de zile, auzind că circulă din nou”, pînă la mai noile „cînd am auzit că va trece pe şoseaua noastră” şi „dumnezeul tramvaiului 40”), apar și acum în poeme precum „știți vreo mașină care are drum prin lazaret?” (o călătorie, nici măcar ea realizată, spre orașul nefericiților) sau în poemul care începe astfel „viitorul se micșorează, dar cum am / putea vedea noi asta într-o stație / uitată de dumnezeu”.
Poemul titular, un poem(elnic) cu personaje și poeți morți, luminează în oglindă cu poemul „stăm acolo, la green hours”, un tablou bahic cu scriitori (încă) vii, ilustrînd această permanentă pendulare între trecut și prezent a întregii cărți, această dramatizare între vechi și nou, și prefigurînd viitorul post-uman cu anxietățile sale tehnologice al lui Porcec (vezi și poemul de mai jos).
Așa cum în Unelte de dormit exista o schimbare de registru majoră, ciclul „potriviri după alecsandri & co.”, un exerciţiu postmodern al (supra)punerii propriilor viziuni şi obsesii în structura clasică cu rimă și formă fixă a pastelului, de data aceasta ciclul „O scrisoare pierdută în anul 2012” oferă o duzină de arii ce dau voce personajelor din Scrisoarea pierdută, scrise pentru proiectul unui musical de Mircea Tiberian. Exercițiul de a-l turna pe Caragiale în versuri nu e nici el nou (Șerban Foarță a făcut asta în volumele Caragialeta și Caragialeta bis), nouă este însă abordarea, căci Ioan Es. Pop nu rearanjează textele dramaturgului, ci compune vorbe noi pentru personajele sale. Iată cum sună „Aria lui Tipătescu”, o scrisorică a dorului și geloziei pentru Zoe: „Să te împart cu altul mă disperă, / De dimineaţă a trecut o eră / Şi încă-s numai ceasurile cinci. / Acum, ce faci acasă: rîzi sau plîngi? / Ce mi-ai dat mie-i dăruieşti şi lui? / Sau ai ceva ce nu dai nimănui? / Dacă ai şti că perna mi-e de spini, / Ai sta măcar o clipă să suspini? / Umblu pe jar şi umbra mi-e năucă. / Sînt oare încă viu sau sînt pe ducă? / Atîta ştiu: că lumea-i efemeră / Şi să te-mpart cu altul mă disperă”.
Fără a fi o carte de referință în bibliografia lui Ioan Es. Pop, Un somn pe scaunul electric se citește cu aceeași plăcere și tulburare.
***
Un somn pe scaunul electric (fragment)
sîntem la capătul tuturor limbilor.
cei care vin nu le vor mai folosi
sau le vor folosi tot mai puțin.
nimeni, acum treizeci de ani,
n-ar fi crezut asta, dar pentru cei care vor să priceapă
este limpede: sîntem la capătul
ultimei limbi omenești.
de inventarea alteia se vor ocupa ei,
care vor abandona tot ce trebuie abandonat.
deja, acolo unde ieri era gol, azi e plin.
e uluitor cum au intrat acești noi barbari
în istorie, fără să captureze vreo iscoadă,
fără să facă vreo victimă.
ei citesc deja în alt alfabet
și vorbesc altă limbă,
deși limba asta a lor pare încă a noastră,
numai că noi n-o mai pricepem.
nu, nu ne vor urî, ci doar ne vor ignora,
iar telefoanele lor mobile nici măcar
nu ne vor înregistra dispariția.