Poezia românească extrem-contemporană

În dezbaterile internaționale, se vorbește tot mai mult despre existența a nu mai puțin de trei tipuri diferite de reacții la ceea ce comunitatea literară cunoaște astăzi drept postmodernism. Prima constă în revalorificarea categoriilor estetice premoderniste. Cea de-a doua are în vedere, în schimb, o depășire cu orice preț a strategiilor postmoderne, pe cînd ultima reprezintă o soluție oarecum împăciuitoare. Din punctul meu de vedere, metamodernismul (una dintre variantele, vom vedea imediat, reconciliante) reprezintă cea mai adecvată metaforă critică pe care o putem întrebuința la această oră în vederea descrierii unei noi sensibilități culturale, cu toate că nu puține sînt propunerile alternative: hipermodernismul (Gilles Lipovetsky), digimodernismul (Alan Kirby), automodernismul (Robert Samuels), altermodernismul (Nicholas Bourriaud), cosmodernismul (Christian Moraru) și, la modul general, post-postmodernismul (Jeffrey Nealon) și altele.

De ce spun asta? Pe de-o parte, fiindcă încercări de revalorificare a tehnicilor premoderne au mai existat și pînă acum și n-au avut prea mare succes. De altfel, chiar postmodernismul a încercat el însuși o asemenea recuperare. Pe de altă parte, toate eforturile de depășire a stilisticii postmoderne s-au dovedit a fi supuse unei logici (post)avangardiste unde inovația nu mai pare a fi capabilă să-și asume o atitudine non-reflexivă. Să explic. Formele poetice recente mizează pe construcția unor tipuri de semnificație fondate pe principiul sincerității ori al întîietății afectelor, fără a renunța însă – și asta e crucial – la cîștigurile postmodernismului ludico-ironic. Nu e vorba, așadar, de o întoarcere naivă la pozițiile ideologice ale moderniștilor, ci, mai degrabă, de o inteligentă dramatizare a oscilațiilor continue dintre modernism și postmodernism ori, mai simplu, dintre entuziasm, pe de o parte, și ironie, pe de alta. „A kind of informed naivety, a pragmatic idealism, a moderate fanaticism, oscillating between sincerity and irony, deconstruction and construction, apathy and affect”, scrie convingător Luke Turner în Manifestul Metamodernist (2011). Timotheus Velmeulen și Robin van den Akker sînt însă cei care definesc pentru prima dată acest curent, subliniind, încă și mai ferm, importanța glisărilor „between a typically modern commitment and a markedly postmodern detachment” (Notes on Metamodernism în Journal of Aesthetics & Culture, vol. 2, 2010, nr. 1).

Or, metamodernismul poetic românesc nu poate fi nici el definit decît prin descrierea relațiilor pe care curentul le întreține cu celelalte fenomene culturale de dată relativ recentă. Și asta nu doar fiindcă însuși metamodernismul prezintă o structură dialectală, așa cum am văzut din definițiile de mai sus, ci, îndeosebi, fiindcă avem de-a face cu un concept care funcționează atît ca reper cronologic (marcînd, deci, o depășire a postmodernismului), cît și ca o nouă bornă culturală. Profitul major al unei asemenea deplasări conceptuale ar consta în relocalizarea dezbaterilor actuale pe terenul mult mai fertil al examinărilor paradigmatice în defavoarea vechii grile generaționiste. Apoi, istoria postbelică a poeziei române se încheie, în teorie, odată cu revoluția din 1989, însă știm foarte bine că, în practică, o parte a liricii și a trăsăturilor ei s-au prelungit și după schimbarea de regim, chiar pînă în ziua de azi. Aflați, așadar, la granița dintre două lumi, metamoderniștii au încheiat, în mod definitiv, o etapă, inaugurînd o alta.

Curentul metamodernist pare să cuprindă azi nu mai puțin de două generații biologice extrem de bine conturate în cercetarea sociologică recentă: Generația Y (între aproximativ 24 și 35+ de ani) și Generația Z (între aproximativ 16 și 23 de ani). Această ultimă promoție lirică e compusă din absolvenți/absolvente de Litere, complet alfabetizați/alfabetizate digital, avînd acces la orice tip de (re)surse (autohtone ori de aiurea) și cunoscători/cunoscătoare, așadar, a cîtorva limbi străine, pentru care experiențele liberalizatoare (sex, arte, droguri) nu mai constituie o noutate, iar direcțiile gîndirii poststructuraliste nu mai par ceva spectaculos. Contracultura nu mai șochează nici ea și nu mai produce adevărată emulație. Pentru ei, avangarda e istorie și tendință, la fel cum manierismul nu mai reprezintă un pericol, iar stîngismul e prelucrat ca accesoriu, într-un climat în care audiovizualul domină logica compozițională. Dinamica și formele literaturii extrem-contemporane sînt, așadar, rezultatele acestor conflicte și a colaborări între tradiție și noua cultură digitală.

De menționat că poezia actuală a reușit, totuși, să integreze mecanismele ce păreau să-i prevestească moartea. Spațiul cărții a devenit unul privilegiat tocmai datorită faptului că schimbările și provocările codurilor digitale pot fi – în limitele paginii tipărite – constant negociate. Împotriva și, totodată, în contemplarea postumanului, gestul literar e capabil de reintegrarea lumii virtuale. Nu e deloc riscant să vorbim, așadar, despre trecerea prețioasă de la tehnici la tehnologii literare.

Într-o epocă a individualismului și a producțiilor indie, comercializarea strategiilor de compoziție nu e decît naturală. Într-o epocă a globalizării digitale, transformarea poeților și a poetelor în gamer-i, hacker-i, DJ-i, curatori, bricoleuri sau antreprenori – sub influența tehnologiilor digitale – e mai mult decît inevitabilă. Problematizarea impactului tehnologiilor informaționale asupra – horribile dictu – condiției umane e concurată doar de modalitățile prin intermediul cărora mecanismele digitale au început să ocupe un loc central în cadrul elaborării unor noi tactici retorice. Cum ne învață teoreticienii postumanului, limbajul a devenit o simplă extensie tehnologică, iar subiectivitatea nu mai apare azi altfel decît intens hibridizată.

Într-o literatură fără frontiere, poezia nu se mai raportează, cum o făcea pînă nu demult, doar la un alt text literar, ci şi la un serial TV, un joc video, un album sau, iată, la cele mai întunecate colțuri ale Internetului. Astfel, una dintre caracteristicile principale ale metamodernismului poetic românesc îl reprezintă raportul complet naturalizat pe care poezia îl subîntinde atît cu modelele canonice, cît și cu cele marginale ori chiar subculturale, dacă vreți. Pline de interes rămîn, așadar, considerațiile privind natura rizomică a noilor producții poetice. Or, caracteristic este în acest sens modul în care, problematizînd fragilitatea noilor condiții social-tehnologice, ei reușesc să valorifice cu mult rafinament relativismul, dar și rezervele de productivitate ale unor diverse formule retorice.

Nu mai puțin inovatoare și fecunde s-au dovedit a fi, apoi, interogațiile adresate iluziei identitare. Spectralizarea subiectului poetic și transferul acestuia în zonele interstițiale postumane dintre biologie și tehnologie au prilejuit nașterea unei auctorialități neuronale în care individul pare să rămînă, dacă vreți, un simplu nod într-o rețea ecologică. Avem de-a face, deci, cu un mix de atitudini, discursuri și registre sau, pe scurt, cu o poezie multimodală, unde transgresarea și înregistrarea efectelor depășirii granițelor dintre genuri, discipline și mijloace media reprezintă acum o miză principală și chiar o normă.

Care e, însă, relația metamodernismului cu generația 2000? În raport cu manifestele hard de la începutul noului veac (fracturismul, deprimismul și celelalte), se poate remarca astăzi preponderența stilisticilor „soft”. La fel cum putem sesiza că poeticile dark ce cartografiau mizeria tranziției românești au făcut loc, din 2010 încoace, gesturilor light. Cum putem traduce aceste epitete? În primul rînd, trebuie menționată modificarea accentelor privind importanța pe care o avusese transcrierea vieții trăite, în notațiile douămiiștilor, care cedează acum teren în fața vieții construite din textele metamoderniștilor de azi. De unde „critica ideologică” putea trece drept una din sintagmele-cheie ale poeticilor mizerabiliste, discursul critic se vede obligat să recunoască, fără doar și poate, desocializarea imaginativă a noilor poetici literare. Fără a se întoarce împotriva practicilor postmoderne (ci, mai degrabă, depășindu-le prin aglutinare), tinerii poeți debutați după consolidarea principalelor nume și direcții ale generației 2000 au făcut un pas în spate, trăgîndu-și respirația după manifestele milenariste, pentru a pune o barieră între ei și noile tipuri de expresivitate, fie că vorbim de ecranul calculatorului, fie, pur și simplu, de o distanță identitară autoironică.

Fără a juca pînă la capăt cartea ironiei destructive, aceștia aleg cu bună știință să refolosească o parte a marotelor și a convențiilor literare dinamitate nu cu mult timp înainte de anarhiștii fracturiști, obținînd, în consecință, efecte poetice admirabile, fiind pe deplin conștienți, totodată, că nici măcar clișeele nu trebuie ignorate, ci mai curînd curtate. În opoziție, deci, cu toate eforturile de transparentizare puse în joc de douămiiștii minimaliști se află aceste noi stilistici baroc-parnasiene. Desprinderea nu e însă implementată în termenii unei rupturi. Ea nu urmărește, așadar, o logică a stîngii. Ba chiar dimpotrivă. Declarația conform căreia poezia nouă se întoarce, ca să apelez la cîteva locuri comune, către acel tip de poezie pe care Hugo Friedrich o caracterizase drept o lirică a intelectualității și a austerității formelor sau, dacă vreți, la acea filieră pe care Marcel Raymond o identificase ca aparținînd artiștilor este infinit mai adevărată decît oricare altă încercare de instrumentalizare a modificărilor actuale în termeni belicoși.

Dacă postmodernismul românesc a fost receptat, nu o dată, drept o paradigmă importată oarecum bovaric în lipsa unei reale postmodernități și dacă reprezentanții milenarismului poetic s-au concentrat, deci, asupra temelor realului, tinerii scriitori debutați după 2010 s-au remarcat, în schimb, prin impunerea unor formule aflate în relativă concordanță cu trăsăturile așa-numitei epoci a globalizării digitale. Tocmai împotriva biografismului și a neo-expresionismului anilor 2000, tinerii le readuc aminte celor din comunitatea literară că ar fi, probabil, timpul să adopte o viziune ceva mai optimistă asupra vieții. Importanța pe care o avusese înregistrarea nemediată a experienței traumatice e abandonată acum în favoarea construcției unor mici universuri discursiv-utopice. Dacă douămiiștii erijaseră „viața” la statutul de unic model al scriiturii, metamoderniștii transformă acum „stilul” într-un fel de a fi. Așa cum douămiismul a reprezentat o ultimă revoluție avangardistă, putem susține ideea conform căreia contrareforma metamoderniștilor compune un veritabil tablou al ecumenismului de azi.

Postmilenariștii

Astfel, chiar dacă fracturismul (în detrimentul celorlalte mișcări de la începutul noului mileniu) e acum folosit ca un soi de sinonim pentru începutul anilor 2000, observația nu semnalează, din păcate, nimic altceva decît succesul retoric al manifestelor de azi și de mîine. Eliberîndu-se de catehismele milenariste, poezia nu mai transcrie astăzi o experiență, ci o produce prin mixaj, fiindcă nu despre însemnarea imediată a unor episoade (ne)semnificative e vorba aici, ci despre formalizarea unor noi afecte. Jargonul digital a înlocuit argoul tranziției post-comuniste, la fel cum experiența subiectivității nu mai pariază pe visceralitate, ci pe fenomenologizarea imaginarului informațional. Dacă douămiiștii și-au făcut un țel din fabricarea autenticității, metamoderniștii au ales să legitimeze construcțiile sintetice. În consecință, lumea socială a douămiiștilor a fost abandonată în favoarea unor spectaculoase diorame în tehnicolor, biografemele fiind înlocuite și ele de un soi de textual snapchats. Bref, trecerea de la transcrierea directă a cotidianului la explorarea imaginativă a cognițiilor, de la anarhismul neo-avangardist la tehnologismul reflexiv, de la minimalismul autenticist la exhibarea hauntologică a plenitudinii excesive, de la neo-expresionism visceral la empirism fabulatoriu ori de la construcții vizionare la bovarisme exotice – iată accentele și mutațiile ce compun trăsăturile liricii extrem-contemporane.

Portretul de grup al post-milenariștilor se află însă într-o perpetuă metamorfoză. Fie că ne referim la varietatea problematicilor abordate, fie că ne raportăm la diversitatea registrelor discursive, putem spune – pentru a sistematiza puțin discuția – că figuralitatea actuală presupune nu doar reluarea cîtorva dintre principiile majore ale modernismului, ci și implementarea a cel puțin două strategii de actualizare a principalelor sale direcții. Depersonalizarea discursului e altoită, destul de bizar, cu externalizarea retorică a sentimentalismului, în același timp în care exhibarea hipersensibilității este trecută prin diverse filtre ale distanțării autoironice. E vorba, așadar, de utilizarea autosubversivă a strategiilor postmoderne (cinismul, pastișa și autoreflexivitatea), pe de o parte, și de încorporarea efectelor și a temelor celor mai titrate evenimente ale momentului (precum postumanismul, globalizarea sau digitalizarea), pe de alta. În funcție de cei doi poli, figurile centrale ale poeziei extrem-contemporane ar putea fi grupate în cel puțin două tabere.

Se disting, mai întîi, direcțiile noii detașări (aici putem include scriitura conceptuală ori tendințele postumaniste, spre exemplu) și, mai apoi, formulele noii afectivități (neo-Biedermeierul și post-ironicul, între altele). Oricare și oricîte ar fi diferențele specifice, trebuie să recunoaștem că poeticile actuale sînt caracterizate de o oarecare fungibilitate: alături de Alex Văsieș, Cătălina Stanislav, Alex Cosmescu, Matei Hutopila, Deniz Otay și Radu Nițescu, Andrei Dósa întregește, de pildă, o „estetică a moderației” (noua afectivitate), la fel cum Florentin Popa, Ștefan Baghiu, Cosmina Moroșan, Timotei Drob, Ovio Olaru și Vlad Drăgoi înregistrează tonalitățile unei „retorici a excesului” (noua detașare). Nu există, de altfel, nici o linie clară de demarcație între cele două așa-zise grupări. Conceptualismul nu face rabat de la emoție, la fel cum nici tendințele post-ironice nu exclud, în genere, tematizările postumane. Chiar dacă polarizările există, cele două categorii trebuie citite, mai degrabă, ca polii extremi ai aceluiași spectru.

Mai poate apoi fi descifrată, cum anticipam, o mică retragere în tradiție (revalorificarea formelor fixe, în principal), dar și preferința pentru un anumit tip de artificialitate hiper-conștientă (obsesia naiv-perversă pentru suprafețe ori simulacre și cultivarea propriei persona). Dacă discursul criptic traduce condițiile globalizării digitale, caracterul eliptic al scriiturii trădează, la rîndul său, o nostalgie fractalică subtil sugerată prin intermediul bricolajelor laconice. Mai mult decît orice însă, comun scrierii lor rămîne imboldul de a tematiza pe sau în marginea experienței imponderabile a unei (post)adolescențe prelungite. Aceasta poate lua forme angoasante ca la Andrei Dósa ori Cătălina Stanislav sau excentrice, cum se întîmplă în poezia lui Ștefan Baghiu, sau, dimpotrivă, să fie de-o acalmie bizară, ca la Alex Văsieș. Adolescența poate însemna și masculinitate (uneori toxică), cum ne-a arătat Matei Hutopila sau, de ce nu, multă nostalgie, prezentă, în mod special, în textele lui Vlad Drăgoi. Adolescența poate locui de partea hedonismului New Age cum se întîmplă în paginile Cosminei Moroșan ori ale lui Deniz Otay, însă ea poate fi și violent-evazionistă ca la Ovio Olaru sau Tudor Pop ori ireal-ideală ca în reprezentările lui Florentin Popa ori Timotei Drob.

Dincolo de meritul de a fi compus un inventar al sensibilității actual-digitale, textele lor – haotice, sofisticate, emoționante – se remarcă prin aceea că ne oferă nu doar un fascinant spectacol al prețiozității, ci și o subtilă tactică recuperatoare prin coagularea unor tradiții dintre cele mai divergente.

Alex Ciorogar este directorul revistei Echinox și al OMG Publishing.