Poeţi americani
Din poezia americană modernă şi contemporană s-a tradus la noi, din păcate, foarte puţin. Practic, panoramele şi antologiile apărute în limba română în perioada postbelică pot fi numărate pe degetele unei singure mîini: Antologia poeziei americane moderne, realizată de Margareta Sterian (1947, interzisă în 1949, reeditată în 1973 şi în 2005), Introducere în poezia americană modernă de Serge Fauchereau (1974), Antologia de poezie americană de la începuturi pînă azi, realizată de Leon Leviţchi şi Tudor Dorin (1977-1978), Antologia poeziei americane în traducerea lui Ion Caraion (1979) şi Poezia americană modernă şi contemporană, în traducerea lui Mircea Ivănescu (1986).
După 1989, au mai apărut două: 66 de poeţi americani, ediţie de Ştefan Avădanei (1997) şi, cea mai recentă, Locul nimănui. Poezie americană contemporană, ediţie coordonată de Carmen Firan şi Paul Doru Mugur (Cartea Românească, 2006). Iar dintre antologiile de autor apărute în ultimii ani, în afară de Allen Ginsberg (tradus de Domnica Drumea şi Petru Ilieşu) şi de Charles Bukowski şi E.E. Cummings (traduşi de Dan Sociu), în 2012 au apărut: Sylvia Plath, Selected poems/Poeme alese (traducere de Elena Ciobanu, Paralela 45) şi T.S. Eliot, Opere poetice. 1909-1962 (traducere Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Şerban Foarţă & Adriana-Carmen Racoviţă, Humanitas Fiction). Astfel că, apariţia de anul trecut a două volume din poeţi americani moderni reprezintă în sine un mic eveniment editorial.
● John Berryman, Cîntece vis, traducere de Radu Vancu, Editura Armanis & Casa de editură Max Blecher, 2013.
În ultimii ani, poezia lui John Berryman (1914-1971) a circulat la noi graţie revistei Poesis International, scriitorul american fiind deodată un nume intens vehiculat printre poeţii de la noi, aşa că era cumva de aşteptat ca Radu Vancu să îngrijească o ediţie, iar acesta s-a oprit asupra Dream Song-urilor, traducînd 50 dintr-un total de 385, cîte a publicat, cu totul, John Berryman în a doua jumătate a anilor ’60. Trebuie spus din capul locului că Radu Vancu a făcut o treabă minunată, şi nu doar în ceea ce priveşte traducerea (găsesc foarte nimerită formula bilingvă a cărţii), dar şi pentru că a oferit un tabel cronologic lămuritor cu privire la viaţa şi opera poetului, despre care la noi se ştie prea puţin. Radu Vancu marchează în tabelul cronologic şi evenimentele biografice majore din viaţa poetului (sinuciderea tatălui, dar şi propria tentativă, relaţiile amoroase tumultuoase, marile probleme cu alcoolul), precum şi paşii importanţi din cariera de poet şi profesor (volumele de poezie, eseurile, premiile) sau întîlnirile cu Dylan Thomas, Randall Jarrell şi ceilalţi maeştri moderni sau colegi de generaţie.
La final, postfaţa vine să adauge alte detalii care să ajute înţelegerea poeziei lui John Berryman şi plasarea ei în canonul postbelic american, Radu Vancu insistînd pe relativa lui marginalitate în relaţie cu Robert Lowell, aşa cum, zice el, la noi, Mircea Ivănescu a fost, în epocă, în umbra lui Nichita Stănescu. (Fac aici o paranteză pentru a remarca faptul că unul dintre poemele traduse de Mircea Ivănescu din Lowell în antologia mai sus menţionată este un poem în două părţi, dedicat chiar lui John Berryman, poet prezent şi el acolo, cu zece Cîntece de vis, din care patru se regăsesc, în traducere uşor diferită, şi în selecţia lui Radu Vancu.) Insist asupra postfeţei pentru că punerea în context a poeziei lui John Berryman, discutarea „pactului cu Tradiţia“ şi „pasiunea sa aproape iconodulă pentru Tehnică“ ajută enorm lecturii poemelor acestui scriitor „fără corelativ autohton“ pentru cititorul român: „Avem în Berryman cazul bizar al unui poet tehnicist ca un tradiţionalist britanic, dar nevrotic şi gebrochene Mann ca un expresionist neamţ. Un poet pentru care, pe de o parte, nici unul dintre marile lui proiecte nu poate fi conceput decît în relaţie cu un mare poem al tradiţiei.“ E vorba, fireşte de Wasted Land-ul lui Eliot pentru Homage to Mistress Bradstreet, şi de Song of Myself al lui Whitman pentru aceste Dream Songs, poeme cu o formulă tehnică (trei sextine în pentametru şi trimetru) aproape imposibil de transpus în română, şi cu o ţesătură intertextuală ce rămîne în mare parte inaccesibilă cititorului neavizat.
Căci, într-adevăr, felul în care colocvialismul, aluziile şi trimiterile autobiografice intră în reţeaua intertextuală mai vizibilă sau mai obscură a Cîntecelor vis, cu personajele, ritmurile şi tonalităţile diferite ale cîntecelor, cînd declamative şi incantatorii, cînd elegiace şi psalmodice, cu transcrierile lor bizare de limbaj, tăieturile bruşte de vers şi greşelile voite de exprimare, fac din aceste poeme „o junglă verbală“, după cum Radu Vancu citează foarte nimerit expresia lui James Dickey.
Citiţi aici un poem de John Berryman.
● Jerome Rothenberg, Mistici, hoţi şi nebuni, traducere de Raluca & Chris Tanasescu (MARGENTO), Casa de editură Max Blecher, 2013.
Tot o junglă verbală, însă într-un cu totul alt climat cultural, ca să mă exprim aşa, este şi (anti)poezia lui Jerome Rothenberg (n. 1931), un alt poet american contemporan major, dar care, spre deosebire de John Berryman, nu mai are nimic de tranzacţionat cu tradiţia. Nu cu cea modernistă, dar cu cea aparţinînd societăţilor indigene, căci Jerome Rothenberg, scriitor prolific, poet şi traducător, teoretician şi practicant de performance poetry, a altoit, la propriu şi la figurat, limbajul cult şi modern cu cel vechi al culturilor arhaice şi primitive, de la cea ebraică la cele amerindiene („primitiv înseamnă complex“), teoretizînd un concept poetic numit chiar etnopoetică, modalitate de explorare şi de expresivitate multilingvistică şi multiculturală.
Jerome Rothenberg a suprapus şi a intersectat limbaje şi referinţe dintre cele mai vechi şi mai diferite, apelînd la mai toate modalităţile tehnice posibile: traducere şi preluare, parafrazare, montaj, colaj. Iată primul său program, din 1960: „Poemul este înregistrarea unei deplasări de la percepţie la viziune. / Forma poetică e tiparul acelei deplasări prin spaţiu şi timp. / Imaginea psihică reprezintă conţinutul viziunii ce iese la lumină în poem. / Vehiculul deplasării e imaginaţia. / Condiţia deplasării e libertatea.“ Iată-l şi pe al treilea, din 1968: „Am tradus poezie amerindiană (inclusiv silabe «fără sens», cuvinte distorsionate & muzică) & mi-am explorat propriile surse ancestrale din lumea misticilor, hoţilor & nebunilor evrei. / Cred că în poezie totul e posibil & că încercările noastre anterioare de a o defini, «occidentale», reprezintă un eşec de percepţie care nu mai trebuie tolerat.“ Şi mai spune el, într-un eseu din 2004: „Am ajuns să mă gîndesc la apropriere, colaj şi traducere în termeni de ideologie“, afirmaţie esenţială, căci Jerome Rothenberg exact asta este: un poet-ideolog „mistic, hoţ şi nebun“, care îşi însuşeşte orice ajută libertăţii viziunii şi transcomunicării.
Jerome Rothenberg este un şaman al limbajului, cu incantaţii de free jazz porno-oniric, cu substrat politic (apar multe trimiteri la Holocaust), sau, după cum îl descrie Andrei Codrescu, „un performance magus, explorator al muzicii-mit şi antologator care a făcut să se întrepătrundă cîntecele rituale străvechi cu năzuinţele avangardiste într-o pînză neasemuită a aspiraţiei umane către mister şi frumuseţe.“ Inspirat intens de Tristan Tzara (deşi termenul Dada folosit de american face referire la un standard de jazz), etnopoezia fusion a acestui post-dadaist, a acestui experimentalist neo-suprarealist, nu este atît o junglă, după cum spuneam la început, cît un Babel performativ, o incantaţie a lui Finnegan, vocea unui cor de avataruri culturale.
Variată şi surprinzător de reprezentativă pentru opera unui asemenea poet, antologia realizată de Raluca & Chris Tanasescu – din care nimic nu e de citat, totul trebuie privit, citit şi rostit cu voce tare – este un tur de forţă pentru care cei doi nu pot fi lăudaţi îndeajuns.
Citiţi aici un poem de Jerome Rothenberg.