Pielea Celuilalt

17 martie 2021 Carte

● Victor Ieronim Stoichiță, Imaginea Celuilalt, traducere de Anca Oroveanu și Ruxandra Demetrescu, Editura Humanitas, 2017.

„Mă interesează «imagini», adică interpretări ﬁgurate, forjate înainte de înﬂorirea disciplinei numite astăzi antropologie... Într-o anumită măsură, demersul meu este inspirat de interogările apărute odată cu studiile postcoloniale. Datorez mult familiarităţii pe care am dobîndit-o în decursul anilor cu limbajul imaginilor şi modul de a le interpreta. Şi totuşi, toate acestea nu sînt suﬁciente. Ochii mei s-au deschis şi, sau mai ales, pentru că acest travaliu a fost o călătorie, nu una strict ştiinţiﬁcă, ci umană şi existenţială. Nu sînt, fără îndoială, nici singurul, nici primul care a trecut prin această experienţă. Hugo de Saint-Victor vorbea deja despre ea în secolul al XII-lea şi reiau una dintre celebrele sale aserţiuni în numele unei aspiraţii, mai degrabă decît din perspectiva unui parcurs încheiat: «Este plăpînd cel căruia patria îi mai este încă dragă; este deja puternic cel ce are ca patrie întregul pămînt, iar desăvîrşit este cel pentru care lumea întreagă este un exil». Român stabilit în Elveţia, împrumut acest citat de la Tzvetan Todorov, bulgar care a trăit la Paris, care l-a găsit la Edward Said, palestinian stabilit în Statele Unite, care l-a găsit, la rîndul său, la Erich Auerbach, german exilat în Turcia”, anunță/mărturisește Victor Ieronim Stoichiță (n. 1949), cel mai important critic de artă de origine română, în debutul acestei cărți, subintitulate „Negri, evrei, musulmani și țigani în arta occidentală în zorii epocii moderne 1453-1800”, care a avut la bază cinci conferințe susținute la Luvru în toamna lui 2014.

„Diferența există, alteritatea se construiește”, rostește criticul o aserțiune-mantră în scurta introducere, unde vorbește despre privirea care totodată explorează, construiește și inventează pe cel Diferit, Neasemănător, Distinct, Divergent, Inegal, purtătorul unor atribute deopotrivă fascinante și amenințătoare, ce suscită, în același timp, curiozitate și teamă, dorință și respingere. În imaginarul occidental al Celuilalt, la baza căruia stă pictura începutului de secol XV, negrii, evreii, musulmanii și țiganii sînt concepuți într-un raport care leagă multiple diferențe, fiecare devenind obiectul unui amestec de percepții, prejudecăți și fantasme, obiectul unei contaminări complexe și continue, astfel că, de-a lungul analizelor ni se relevă o alteritate „interconectată”.

Cum ar fi imposibil, și oricum inutil, să rezum aici splendidele analize ale lui Victor Ieronim Stoichiță (recomand cu tărie toate cărțile sale apărute în seria de autor de la Humanitas, cea mai recentă fiind bijuteria grafică Despre trup – anatomii, redute, fantasme), o să expun, în chip de captare a atenției și trezire a interesului, cîteva aspecte interesante, inedite, semnificative.

În marile narațiuni picturale în formă de triptic ale Judecății de Apoi create de pictorii nordici către 1500 (Memling, Rubens), personajele cu piele neagră sînt distribuite de asemenea în postura celor care acced la mîntuire, mesajul trimis fiind că diferențele etnice (deși culoarea închisă a pielii este încă percepută ca un atribut al păcatului) nu afectează nici damnarea, nici mîntuirea. Așa cum, în aceeași perioadă, Diferitului i se acordă și atributele frumuseții, o serie de sculpturi înfățișînd „Venere negre” provocînd imaginarul estetic și erotic al epocii. Dar, de departe, cea mai interesantă analiză însoțește tablourile inspirate de mitul Andromedei, prințesa etiopiană născută cu piele albă și, prin urmare, repudiată pînă în momentul în care-și poate dovedi rasa printr-o pată neagră rămasă pe corp – situație ce-mi amintește romanul lui Philip Roth Pata umană, în care un negru născut alb își ascunde identitatea de rasă doar pentru ca, ulterior, să se găsească în postura de a nu-și putea invoca rasa atunci cînd e acuzat, pe nedrept, de rasism.

În arta creștină, evreul se revelează doar în momentul în care ignoră și neagă mesajul christic, astfel că inventarea evreului începe odată cu reprezentările picturale ale trădării „roșcatului” Iuda. Vîrful acestui capitol îl reprezintă felul în care Rembrandt destramă canonul identitar în numele unei abordări duale, realizînd la 1661 un autoportret cu trăsăturile Apostolului Pavel, așadar se autoprezintă reprezentîndu-l pe Celălalt: „Este vorba nu despre Sine, nici despre Celălalt; este vorba despre relația Sinelui cu Celălalt și a Celuilalt cu Sinele; este vorba despre reversibilitatea lor, despre oscilația dintre ele, despre fluctuația lor”, conchide criticul.

Capitolul dedicat imaginarului musulman este dedicat cu precădere demersului sultanului Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului în 1453 și artizanul căderii Imperiului Roman de Răsărit, cel care, trecînd peste interdicțiile islamice ale reprezentării chipului, își comandă un portret occidental, realizat cu greu, trei decenii mai tîrziu, de Gentile Bellini. Povestea portretului este fascinantă, iar analiza compoziției – revelatoare sub privirea lui Victor Ieronim Stoichiță, care, pe final, se ocupă de reprezentările și simbolistica turbanului în pictura occidentală.

În fine, capitolul dedicat țiganilor începe cu o miniatură din 1484 („Aflăm că armata de cerşetori adunată în faţa oraşului Berna era formată din «negri păgîni şi botezaţi». Este diﬁcil să le dai un nume. Chiar şi în zilele noastre, vocabularul se dovedeşte a ﬁ, de cele mai multe ori, insuﬁcient şi incomod. Trebuie să-i numim boemieni, gitani, ţigani, romi, sinti, manouches? Sau pur şi simplu nomazi?”) și continuă cu reprezentarea Fecioarei Maria în costum de țigancă și cu „asimilare anacronică” a țiganilor introduși în scena Exodului biblic.

Concluzia acestei minunate cărți: revenind din tărîmul Celuilalt, nici un privitor/cititor nu mai este cu totul și cu totul Același.

Îl puteți asculta pe Victor Ieronim Stoichiță vorbind inclusiv despre această carte în arhiva emisiunilor All You Can Read disponibilă pe starcast.ro/podcasturi/all-you-can-read.