Perjo rulz!

9 decembrie 2010   Carte

● Dan Perjovschi, 20/22. Douăzeci de ani de texte, cuvînt înainte de Daria Ghiu, Editura Cartea Românească, 2010.

În decembrie 1991, începînd cu numărul 100, Dan Perjovschi devenea graficianul revistei 22. Între timp a participat la sute de bienale, evenimente, festivaluri de artă, a fost premiat şi a expus în mai toate marile muzee de artă contemporană din lume (de la MoMA – New York, Tate Modern – Londra, Centre Pompidou – Paris, pînă la Museum of Contemporary Art – Sydney), iar astăzi este, probabil, cel mai cunoscut (şi mai admirat) artist contemporan român şi unul dintre cei mai importanţi din lume. Ce a scris Dan Perjovschi în tot acest timp a fost selectat de Daria Ghiu în această carte care face vizibilă transformarea artistului dintr-un cronicar-militant de artă în cel mai original comentator al societăţii de la noi. 

Textele scrise pînă în 1999 sînt toate despre artă şi artişti şi dau o imagine fidelă a ceea ce începea să se-ntîmple cu arta în România anilor ’90. Sînt consemnate primele instalaţii/happening-uri/performance-uri/experimente artistice din postcomunism, la fel ca şi primele participări româneşti la bienale internaţionale, toate aceste manifeste indirecte avînd loc, de fapt, în peisajul artei conservatoare „pline de supraveghetori“, încremenite în forme şi discursuri convenţionale sau cu substrat tradiţional-creştin, arte de tip folcloric şi omagial (în care „pionierii au fost înlocuiţi cu soboare de preoţi“), tendinţe împotriva cărora Dan Perjovschi scrie cu pertinenţa punerii în context. Căci artistul ştie ce artă se face în lume şi aspiră la sincronizare militînd, de fapt, pentru „recîştigarea stării de normalitate“: selecţii bune, curatori cu viziune, artişti tineri, concepte noi, experiment şi avangardă, cataloage teoretice etc. 

În interviul acordat Dariei Ghiu la finalul cărţii, Dan Perjovschi vorbeşte despre conştientizarea faptului că revista este un spaţiu public, deci şi pentru social şi politic. De aceea, din 1999 încoace, textele noii sale rubrici „Vis à vis“ se schimbă în sensul comentariului situaţiei ţării. Practic, Dan Perjovschi a scris despre toate aberaţiile şi controversele cultural-social-politice din ultimul deceniu: mineriadele, Piaţa Universităţii, naţionalismul de la Cluj, Iliescu reales, maidanezii, Bancorex, afişele lui Costea, CNSAS (piedicile), graţierea lui Cozma, procesul Gheorghe Ursu („Asasinii lui Ursu au fost condamnaţi. Miron Cozma va fi graţiat. Primii n-au fost prinşi, ultimul e prins, dar va fi liber“), Legea Ticu (nevotată), Parlamentul în Casa Poporului, proiectele Catedrala Neamului, Dracula Park, pista de Formula 1 („Casa Poporului – sediu pentru catedrala Mîntuirii Neamului“, „Ca să păstrăm logica, propun ca de jur împrejurul Catedralei Neamului să se construiască Dracula Park“, „Acum că Ministrul Culturii se ocupă de înălţarea Catedralei lîngă Casa Poporului, Prea Fericitul va supraveghea probabil construcţia pistei de curse auto care le va da ocol“, „Singura chestie care ar putea salva proiectul ar fi ca maşinile să se învîrtă fără oprire în jurul Parlamentului, în aşa fel încît aleşii dinăuntru să nu poată ieşi măcar juma’ de an“), kilometri de autostradă („Albanezii au ieşit din submarinul cu vîsle şi au inaugurat primii 100 de km de autostradă. Noi am rămas cu bancul“), Sidex, palmierii („Palmierii înlocuiesc florile plantate de mineri în 1990. La români, social-democraţia e exotică şi ţine de estetică“), gripa aviară, Fabulospirit („După ce Fabulospirit ne-a costat nişte milioane, sigur noile milioane cheltuite de Ministerul Turismului va produce ceva de genul Spiritfabulos“), mall-uri, naţionala de fotbal, filmul românesc, poneiul roz („Cei care vor să interzică arta urbană să nu uite că am fost 28 de ani de partea fără graffiti a Zidului din Berlin“), încălzirea globală, Tanacu, Roşia Montană, ecologie („La expoziţia mondială, România se prezintă cu un pavilion sub formă de măr, în timp ce acasă ecologia nu are reprezentare parlamentară, rîurile sînt pline de pet-uri, iar munţii vor fi raşi cu cianură. Merele din piaţă sînt din Turcia“) etc. Cum spune şi artistul în interviul din finalul cărţii, e un adevărat „iarmaroc“ în aceste texte care dau măsura nebuniei realităţii româneşti. Dar, în acelaşi timp, personajele (politice)-cheie se păstrează, nenumărate teme şi situaţii revin cu obstinaţie, o încremenire în greşit, în nedreptate şi-n rău care îl traumatizează pe Dan Perjovschi ajuns să-şi afirme oboseala, limitele rezistenţei şi ale speranţei, an după an după an. Majoritatea textelor pot aparţine oricărui an, sînt perfect permutabile, unele, de altfel, sînt reluate şi updatate. Ultimul text selectat în această carte asta şi spune: „Stimată redacţie, întrucît acum nu mă pot concentra deloc pe problemele României, vă rog să republicaţi oricare din ultimele 50 de «Vis à vis»-uri“. Aici fiind, de fapt, surprinse revolta şi tristeţea profunde ale cărţii, caracterul cumva deşart al „celui mai lung şi mai consistent proiect“ al lui Dan Perjovschi, după cum singur admite. 

Pesimist rezonabil, sensibil la absurd şi cu un bun simţ al ironiei, cu o rară inteligenţă critică, deci inepuizabil în a pune punctul pe i, Dan Perjovschi are uriaşul talent de a observa şi de a face comparaţii, trimiteri şi asocieri uluitoare prin semnificaţie: „Ceauşescu a fost împuşcat de Crăciun, România a intrat în NATO de 1 aprilie, Miron Cozma a fost eliberat pe 14 iunie“ sau „Preţul mediu pentru un km de autostradă este de 13 milioane euro. Filmul lui Mungiu a costat 600.000“. Textele lui, din ce în ce mai scurte, deşi la un moment dat spune că îi e „tot mai greu să scrie scurt despre România“, capătă de-a lungul anilor aspectul şi tonul unor bancuri seci („fiecare pensionar trebuie reangajat ca să-şi plătească singur pensia“, „vom avea alegeri uninominale fără candidaţi memorabili“) ori seamănă cu nişte aforisme („preşedinţii americani ajung o bibliotecă, cei ruşi o votcă“ sau „dacă speli împreună haine albe cu haine negre, hainele albe devin gri; hainele negre rămîn negre“). La capătul acestor ani de „Vis à vis“-uri pline de amărăciune, indignare şi cinism, de absurd şi derizoriu, Dan Perjovschi se dovedeşte a fi deopotrivă un critic al mentalităţii şi societăţii româneşti, dar şi un extremist de centru (ideologic vorbind, artistul e foarte echilibrat), activist al normalităţii, dar şi detector de paradoxuri, miniaturist al derizoriului şi stilist al absurdului, poet politic şi artist public. Un tip deosebit de inteligent care a rămas plin de energie, normal, natural, simpatic şi generos, deşi – vorba lui – „s-au întîmplat atîtea lucruri în 17 ani, încît mă mir că mai sîntem întregi la cap. Oare?“.

Mai multe