Peisajul patriei se povesteşte

1 mai 2013   Carte

Am avut bune ecouri în legătură cu reluarea, nu demult, a „Decalogului“ lui Mircea Nedelciu în Dilema veche. Asta poate şi pentru că, în acel text-manifest din 1983, se simte nu doar meseriaşul literaturii, cel care ştie din citite şi din scrise ce căi bătute să evite, cum să construiască, cum să intre în poveste şi mai ales cum să iasă (onorabil) din ea, fără să-l frustreze pe cititor, „noul personaj principal“ al unei literaturi care, şi-atunci, tocmai se schimba. Pe lîngă acest rar profesionist, dintr-o specie aproape cu desăvîrşire dispărută azi, Nedelciu mai era şi un inovator în limbaj, cum astăzi numai Angela Marinescu, Gheorghe Iova sau Marin Mălaicu-Hondrari îşi mai bat capul să fie. La Nedelciu, inovaţia era întotdeauna dublată de o vastă cunoaştere a literaturii, nu trebuie decît să-l recitiţi ca să vă amintiţi asta. Cînd încălca graniţe şi tabuuri reconfirmate, Mircea Nedelciu ştia bine cum s-o facă, de ce o face şi cu ce efecte literare.

Cînd schimba persoanele (şi numele acelui personaj) de cîteva ori pe aceeaşi pagină, cînd i se adresa cititorului ca între prieteni (sau dimpotrivă), Nedelciu era deopotrivă prof de literatură şi exterminator al poncifelor. Iar adresarea „la cititor“ era şi tehnică, şi ironică, şi premonitorie: „Dumneavoastră aveţi o gîndire foarte rapidă, o gîndire de om al secolului al XX-lea sau al XXI-lea (mi-e greu să cred că un om al secolului al XIX-lea ar putea să citească această povestire scrisă abia în 1982), aşa că, imediat după ce aţi citit titlul, aţi şi înţeles un sfert din text şi vă aflaţi cu ochiul pe la rîndul al cincisprezecelea, vă uitaţi acolo aşa, pur şi simplu pentru a vă confirma cele deja înţelese“ („Povestire eludată“). Literatura care astăzi pare că a comutat spre „viaţă“ (sociologie, comportamentism, realitate abia disimulată) era şi atunci viaţă-realitate-comportament, însă într-un mod conştient, dinăuntrul literaturii – poate şi de asta ţintea mult dincolo de ea. Orice-ar spune oricine, reinventarea genuinului, a „talentului înnăscut“ sau a studiului de caz „reprezentativ“ aduce, în prezent, cu reinventarea apei calde. Iar pastişarea „manierelor“ occidentale în vogă acum 30 de ani nu reprezintă decît exerciţii de seminar, de felul celor recomandate începătorilor, de Alexandru Muşina la cursurile sale de scriere creativă.

Dintre lemele lui Nedelciu, a cincea – „Peisajul unei ţări străine poate fi descris, al patriei se povesteşte“ – mi se pare şi cea mai subversivă. Şi asta nu doar pentru că volumul de povestiri, Amendament la instinctul proprietăţii, din care face parte „Decalogul“, e publicat în 1983, nu doar pentru că el era dedicat, nediferenţiat, „literaturii române din ultimele trei decenii“, nu doar pentru că a apărut cu un motto transparent din G. Călinescu despre „Instinct şi raţiune“. Subversivitatea volumului cu pricina şi a povestirii eliptice din „Decalog“ vine dintr-o simultană situare – a personajelor, a cititorului, a autorului – aici şi dincolo: aici, în România comunistă, şi dincolo, în lumea liberă, unde unele dintre personajele lui Nedelciu se trezesc că visează să plece. Peisajul ţării străine e însă inert, fără viaţa pe care povestirea o poate aduce. În „Povestire eludată“, ţara de dincolo de graniţe e doar o constelaţie de noduri (de aeroporturi, precum cel în care l-am întîlnit şi eu, ultima dată, pe Mircea Nedelciu, prin 1994), un loc în care personajele îşi caută cu disperare autorul ca să le dea consistenţă prin povestire: „Giulai îl întîlneşte în ’81 pe aeroportul din Zürich. El vine de la Lisabona, cine ştie ce treburi a avut pe acolo. Ea, Giulai, care între timp a divorţat de Maicăl şi e căsătorită a doua oară (are doi copii frumoşi şi amîndoi stau cu ea şi cu soţul de-al doilea) vine de la Stockholm. Îmi poate spune ce discuţie a avut cu el, cu Claudio, pe aeroportul din Zürich numai dacă promit că nu voi povesti niciodată nimănui. Îmi interzice chiar.“ În „Voiaj chimic“, ţara străină intră în text printr-un epistolar colecţionat cu grijă de ghidul ONT George, un Don Juan blazat şi cinic care bîntuie visele „turistelor“ francofone însoţite de el în voiaje carpatine şi provoacă recunoştinţa domnilor de vîrsta a treia.

Patria însă se povesteşte, ţara proprie, cu consistenţa ei fabulatorie, este chiar viaţa, adică acel ceva care provoacă literatura. În extraordinara povestire care dă titlul volumului din 1983 (şi care ar trebui predată, pe felii, aspiranţilor literari), protagoniştii capătă identitate în funcţie de „diferenţele de consistenţă a luminii în acelaşi anotimp în cele două colţuri ale ţării“, în funcţie de felul în care fiinţele din jur de raportează la ei, în funcţie de opririle pe un drum care străbate toată ţara, de la Constanţa la Oradea şi înapoi. Cu siguranţă însă, paralel cu drumul oblic care barează acea Românie pierdută, în textul lui Nedelciu mai trebuie urmărită şi calea ironiei sale ambivalente, dar răspicate, măcar pentru că felul în care o „făcea“ a rămas încă unic în literatura română.

Mai multe