Pe scurt, din viaţă

25 februarie 2015   Carte

● Anca Vieru, Felii de lămîie, Editura Polirom, 2015.  

La sfîrşitul lunii ianuarie, site-ul

îşi invita cititorii să voteze, pe genuri, cele mai bune cărţi româneşti ale anului trecut. Partea cu adevărat interesantă a anchetei nu era atît preferinţa obscură a cititorilor (pentru cărţile de proză ineptă ale unor nume precum Petronela Rotaru sau Corina Ozon, votate drept „mai bune“ decît cărţile unor Mircea Cărtărescu sau Dan Lungu), cît listarea producţiei de carte românească pe anul 2014. La categoria prozei scurte, spre exemplu, apăreau aproape patruzeci de volume de povestiri, o producţie absolut impresionantă, dacă ignorăm faptul că cele mai multe dintre acele cărţi de proză scurtă sînt, în frunte cu preferata votanţilor, (sub)mediocre. Se poate constata însă un uşor reviriment al genului, chiar dacă deocamdată doar cantitativ. Iar acest interes uşor crescut se manifestă inclusiv în cadrul editurilor mari de pe piaţa noastră (un sfert din titlurile menţionate pe

erau tipărite de acestea) şi mă bucur să văd că începutul anului aduce un debut în proză scurtă, şi-ncă unul foarte bun, chiar la Polirom. 

Din prezentarea de pe clapeta copertei, nu afli prea multe despre autoare. Doar că este absolventă de Politehnică şi a unui masterat în comunicare, că scrie „de cîţiva ani“, timp în care a publicat mai mult online, dar şi în două volume colective:

(ART, 2013) şi

(Humanitas, 2013). Cele douăzeci de povestiri sînt omogene stilistic şi tematic, majoritatea se ocupă de relaţii domestice, poveşti amoroase (trecute sau ajunse la final) şi istorii de familie, scurte cadre ce surprind situaţii de criză de cuplu sau, dimpotrivă, momente întinse în timp, uneori destine redate pe

în medii sociale variate: stradă, scara blocului, corporaţii, petreceri

; şi cu destinaţii diferite: vacanţe, fugi/plecări în străinătate. Atît cît îi stă în puteri, acest volum de povestiri panoramează scurt o Românie contemporană şi propune o galerie de personaje recognoscibile, împrumutate din realitatea imediată, surprinse în situaţii de viaţă cotidiană însă nelipsită de extraordinar, redate adesea în tuşe sentimentale triste, uneori şi cu multă ironie şi umor. 

Cartea se deschide cu începutul tare al uneia dintre cele mai bune povestiri: „De dimineaţă, Lara a adus la şcoală un cap de iepure. Îl învelise într-un şervet de bucătărie cu dungi albastre, îl pusese într-o pungă de la Mega Image şi, cînd l-a scos, ne-am îmbulzit cu toţii, curioşi“ – o situaţie stranie din lumea copiiilor, narată la persoana întîi de o adolescentă, nu atît inocentă, cît blocată de o dramă familială la care pare doar că trage cu urechea, lăsîndu-l pe cititor numai s-o întrevadă pe fundalul scurtei istorisiri. Următoarea povestire, în cu totul alt registru, este încă una dintre cele reuşite: un cuplu blazat petrece o mică vacanţă în Deltă în compania întîmplătoare, amuzantă, dar şi frustrantă, a doi tineri îndrăgostiţi care se alintă cu „Zîni“ şi „Iubi“. Bărbatul, naratorul povestirii, urmăreşte cu atenţie mişcările tinerilor şi, atras de tinereţea fetei, îşi petrece mica vacanţă în voyeurisme şi fantezii care se răsfrîng benefic asupra soţiei („Au fost zile splendide pentru nevastă-mea, am auzit-o cum îi spunea soră-sii la telefon că aici e un adevărat paradis, o sfătuia să vină şi ea cu Gicu.“). Numai că plecarea din Deltă echivalează, pentru toată lumea, cu părăsirea paradisului. În povestirea „A zecea parte“, una dintre cele mai dramatice din carte, pe fondul unei reuniuni de douăzeci de ani se derulează o poveste de dragoste din trecut, o poveste petrecută în ultimul an de comunism, încheiată brusc şi cu repercusiuni grave.  Întîlnirea dintre foştii iubiţi, după atîta vreme, cu semnele timpului şi ale întîmplării din trecut la vedere, este una sufocantă, încărcată de regret şi vinovăţie. „Paşaportul de pe pian“ este o altă povestire în centrul căreia se află o poveste de dragoste a tatălui din anii comunismului, reactivată, după treizeci de ani, în epoca Facebook de propria sa fiică. Naraţiunea alternează epistolarul clasic cu tipul de comunicare al reţelei sociale, dînd povestirii aerul unui detectivism sentimental. 

Două povestiri sînt scrise sub forma monologului: cea care dă şi titlul cărţii ne oferă un personaj feminin care-şi duce viaţa pe băncuţele din parc, o femeie atentă la tot ce se întîmplă în jur, dar incapabilă să perceapă ce se întîmplă cu sine; şi „Tanţa recită Luceafărul“ – cea mai comică proză din carte, alături de cea intitulată „Numele“, odiseea schimbării unui nume de-a lungul unei vieţi de poştaş –, unde o gospodină văduvă este, la fel, atentă la tot ce se întîmplă cu vecinii de pe scară pe care-i spionează prin vizor, adunînd bîrfe şi poveşti ce-şi găsesc un rost superior atunci cînd trebuie să raporteze unui poliţist circumstanţele unui scandal degenerat într-un accident de bloc. Tot o văduvă de la bloc are în centru şi povestirea „Recensămînt“, desfăşurată de data aceasta sub forma rememorării pline de umor, în cheia unui laitmotiv simbolic (reluat sub o altă formă şi în „Tradiţie de familie“), a relaţiei cu răposatul. „Zi liberă“ şi „Chilipir“ sînt două povestiri înrudite prin cinismul destinului sub semnul căruia se desfăşoară două relaţii de cuplu, ambele încheiate brusc şi cumva la fel de lipsite de noroc; tot despre impasul unui cuplu fiind vorba şi în cea mai scurtă proză din carte, reprodusă integral mai jos. Un alt text scurt şi percutant este şi cel intitulat „Frunze pe talpă“, care are o situaţie vag carveriană: un cuplu e martorul impasibil al unui atac de agresiune; text la finalul căruia cititorul din mine a resimţit frustrarea de a nu fi fost exploatată suficient (m-am dus cu gîndul la „So Much Water So Close To Home“). 

Tot pe scurt, aş asemăna debutul Ancăi Vieru cu cel al Laviniei Branişte din

(Casa de Pariuri Literare, 2011). Prin urmare nu pot decît să-i aştept cu nerăbdare a doua carte pentru a confirma faptul că avem de-a face cu o nouă voce importantă în proza (scurtă) de la noi.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

***

Centura de siguranţă

   Raul îndreptă oglinda retrovizoare şi dădu mai încet radioul de bord, unde vocea prezenta avantajele unui nou tip de scaun auto pentru bebeluși. 

   - I-am spus că mi se pare cea mai proastă idee. Că n-o să crească vînzările doar dacă micșorează pachetul. E o tîmpenie.

   Marta nu-i răspunse. Trase puţin centura de siguranță, ca și cum ar fi vrut s-o aranjeze mai bine, și o mirosi încă o dată.

de la Lancôme.

   - Și nu numai atît. E un proces mult mai complex, orice neinițiat într-ale marketingului poate să-și dea seama. Dar el, nu. Cînd vine cu o idee trebuie să-i spui că e genială, altfel tu ești un prost și un încuiat.

   A treia sîmbătă la rînd, gîndi Marta. Și de fiecare dată, după ce se duce la sală. Simți atingerea centurii pe gît, în locul în care și ea obișnuia să se dea cu parfum. 

   - Dar toți îi cîntă în strună, Șefu' în sus și Șefu' în jos. N-au coloană vertebrală, ce să mai vorbim. 

   Raul frînă brusc la culoarea roșie a semaforului și se întoarse spre Marta. 

   - Niște lachei, asta sînt toți.

   Pe trotuar, chiar în dreptul geamului, un băiețel de patru-cinci ani împingea o mașinuță al cărei claxon imita sirena de pompieri. O tînără se apropie în fugă și-l trase de la marginea trotuarului. Șirul de mașini care așteptau la semafor se deplasă și Marta văzu în oglinda laterală cum tînăra ridică băiețelul în brațe. 

   - Poate ar trebui să ne programăm și la Med-child. Colega Ioanei a reușit cu ei, și încerca de mai bine de…

   - Marta, am mai discutat.

   Raul semnaliză pentru banda din stînga, dar mașinile se scurgeau întruna.

   - Numai mîrlani în orașul ăsta, unu' nu te-ar lăsa să treci. 

   Pînă la urmă reuși să se strecoare în spatele unui Opel argintiu, pe geamul căruia un abțibild spunea „baby on board”. Marta netezi cuta bluzei de sub centură. 

   - Mă mai iubești?

   - Nu începe, te rog. Doar pentru că nu mai suport atîta planificare, și prelevare, și analize, și tot rahatul ăsta cu nume sofisticat, nu înseamnă că…

   Ridică din umeri fără să continue și viră la stînga pe o străduță îngustă, apoi parcă mașina în spatele unui Audi A8 roșu, nou, pe care-l evaluă cu priviri admirative. 

   - Mașină adevărată. Dar eu tot nu înțeleg cum de și-o permite frate-tu.

   Marta își desfăcu centura de siguranță și o mirosi din nou înainte să-i dea drumul. Parfumul părea estompat. Sau poate se obișnuise ea.

Mai multe