Patruzeci de ruble pe cap de parlamentar

9 septembrie 2020   Carte

● Henri Stahl, Cu Parlamentul în URSS, Editura Vremea, București, 2018, cu ilustrații și Cuvînt înainte de Irina Stahl.

Cînd mi-am propus să citesc cartea lui Henri Stahl Cu Parlamentul în URSS, eram interesat de imaginea Rusiei și a bolșevismului în ochii autorului. Mă așteptam ca, pe lîngă descrierile scenelor de înfruntare, militară sau politică, să fie inserate și astfel de impresii. Dar curînd mi-am dat seama, citind-o, că în această carte este vorba în primul rînd de ruși și bolșevici; și că volumul e martor, de fapt, al unuia dintre primele contacte ale românilor cu bolșevismul.

Cadrul istoric e clar: e vorba de anul 1918, cel mai negru probabil al istoriei recente a României, care în același timp, curios, e și cel mai plin de perspective pozitive. Rusia țaristă se prăbușise și, odată cu ea, și frontul estic. Spre sfîrșitul lui 1917, România încerca să capituleze fără să-și piardă dinastia și chiar toate teritoriile. Căzuseră Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei, Dobrogea se desprindea și ea. Se făcuseră planuri ca, în cazul în care cade și Iașiul, Curtea Regală și Parlamentul să se mute în Basarabia și chiar în exil, la Odessa sau Kerson (Herson, în sudul Ucrainei, în grafia actuală). Deputații și senatorii României chiar au plecat la Odessa și Kerson, iar o parte din odiseea lor e povestită aici.

Trebuie spus că, de la început, rușii nu erau bine priviți nici ca parteneri de război din intervalul 1914-1916. Cînd încă mai luptau alături de români, ei se vedeau pe sine ca „protectori”, și nu ca „aliați”, remarcă undeva Henri Stahl. Cînd se refugia în Moldova, în 1917, autorul dădea mai mereu de ruși care ocupaseră „cele mai bune case” și făceau cele mai mari achiziții de hrană și resurse. „Înfometau țara”, scrie Stahl. Imaginea de război a Rusiei nu era deci roză încă de dinainte ca țara să facă virajul spre bolșevism. Și nici nu venea la români pe un teren prielnic; românii nu uitau că, de cel puțin o sută de ani încoace, de cîte ori rușii îi mai apărau de turci, mai pierdeau la ei cîte un teritoriu.

Pe acest fond, în plin război mondial, Rusia se umple de bolșevici. Cine erau ei? Pușcăriașii eliberați din ocnele țariste, spune Stahl. Ce voiau? Să facă „percheziții”, adică să fure bunuri și bani de la dușmanii burghezi numiți burjui, explică tot el. Două ipostaze. La un moment dat, în ianuarie 1918, ca represalii, spune Stahl, la operațiunile armatei române de curățare a Basarabiei de bolșevici, „maximaliștii” din Rusia – cum le mai spune el acestora – sechestrează Parlamentul României la Odessa. Urmează negocieri și Rumcerod-ul, executivul regional bolșevic, împreună cu guvernul României convin ca oficialii români să fie lăsați să plece, contra unei sume de patruzeci de ruble pe cap de parlamentar. În altă parte, Stahl povestește că, în calitatea lui oficială de funcționar al Parlamentului român, aflat în refugiu la Odessa, trebuia să aducă și să distribuie diurnele deputaților și senatorilor răspîndiți prin oraș, cu gazdă sau la hoteluri. Povestea pitorească a împărțirii banilor în Odessa „percheziționată” zilnic de bolșevici e spusă în amănunt și cu umor în această carte, care nu e una de schițe, cum s-ar putea crede. În cel mai bun caz – dar și aici cu rezerve –, cealaltă carte a lui Stahl despre experiența sa din Marele Război, Porumbacul, ar putea fi considerată una de povestiri; Cu Parlamentul în URSS este mai degrabă un jurnal.

Strict vorbind, la vremea periplului parlamentar din 1917-1918 din sudul Ucrainei, URSS încă nu exista. E aici o mică declarație ideologică subsidiară, care ne poate atenționa că autorul poate fi tributar unor clivaje de percepție ulterioare; prima ediție a cărții a apărut în 1941, cînd România și URSS deveneau inamice în noul război mondial și, oricum, Moscova iar ciupise din teritoriul României. Dar este destul de evident rolul cărții în propunerea și propagarea unei percepții negative – cel mai probabil îndreptățite – la adresa bolșevismului cu care România ajunge să se învecineze la est. Despre acea perioadă, a Războiului Civil din Rusia, sînt destul de puține contribuții românești. Îmi amintesc acum doar de Colindînd prin Rusia Sovietică a lui Constantin Constante și de Parlamentul în pribegie (1916-1918). Amintiri, note și impresii a lui Grigore Procopie, pomenită și în cartea de față. Ce are însă în plus volumul lui Stahl e nota de umor subtil și o oarecare degajare, care îi permite să acopere mai mult decît simpla menționare a unor evenimente, e drept, inedite. Închei în această notă cu o parafrazare din carte. Remarcînd puterea obișnuinței la oameni, adaptabilitatea lor, chiar și în fața unor condiții considerate îndeobște inacceptabile, Stahl conchide că, dacă am muri de două ori, pînă și cu moartea ne-am putea obișnui.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Mai multe