„Parisul mi-a adus anonimat, cel mai frumos cadou pentru scris“ – interviu cu Tatiana ŢÎBULEAC

Cînd era mică, Tatiana Țîbuleac voia să devină corector de ­ziar, ca mama. A ajuns scriitoare, la Paris. A lăsat în urmă o confortabilă carieră de vedetă pe sticlă la PRO TV Chișinău, dar miile de fani au urmat-o oricum, pe Facebook, pînă pe Sena, unde s a mutat în 2008. Pe malurile fluviului parizian, Tatiana vorbește cu copiii ei, Alexandru, de șase ani, și Sofia, de patru, într-o engleză perfectă, ca la Oxford, iar în capul ei româna și rusa își dispută, în original, cele mai frumoase pagini de literatură din cîte există pe lume. Dacă anii de jurnalism, ca semnatar de rubrică la cotidianul Flux, sau ca prezentatoare de știri, au sensibilizat-o la poveștile despre oameni, verbul fără șovăială din tulburătorul său roman de debut e în întregime un semn de scriitor, unul născut, iară nu făcut. Vara în care mama a avut ochii verzi (Cartier, 2016) e o urgentă declarație de iubire-ură pe care Aleksy o face mamei sale – ființa aceea (ne)fericită, pe cale de a se dizolva într-un singur anotimp. Succes de librărie și de critică în România, romanul Tatia­nei a stîrnit un coup de foudre pe Sena: editoarea Olimpia Verger îl va publica „de urgență“ la editura Des Syrtes, în 2018. Tatiana Țîbuleac n-o să-și piardă niciodată capul printre norii Parisului: cea mai mare bucurie a ei e să meargă la ­FILIT, la Iași, ca să ia autografe de la scriitorii români, stivuiți pe noptiera din Franța. Întîlnire cu o scriitoare proaspătă și matură, pudică și directă, o frumoasă promisiune în spațiul literaturii române, de oriun­de din lume.

Vara în care mama a avut ochii verzi e o carte abruptă, colțuroasă, îți pune direct gheara în gît, de la primele fraze. Are o anumită urgență în ea. Și e primul roman pe care îl publicați. A fost o duritate programată, conștientă de la început?

Admit urgența, are în spate o poveste poate chiar mai importantă decît însăși cartea. Zilele acestea fac 39 de ani și fiul meu tocmai a învățat să citească. Acum e cartea lui pentru cînd va veni timpul. Cît despre duritate – nu m-am programat să fiu dură, însă mi-a plăcut. Ça me fait du bien! Și nici nu este chiar atît de dură. Sînt trei pagini în toată cartea în care aș fi putut să mă opresc, să schimb niște cuvinte și să salvez niște aparențe. Cred însă că fără ele aș fi trișat, cred în acele trei pagini ca într-o ultimă apăsare pe rană.

Ar fi putut părea de o duritate stilistică teribilistă…

Sînt stîngace la teribilisme, frumos pot doar să înjur.

Aleksy înjură și el, de toată frumusețea. Dar personajul evoluează, și cititorul descoperă treptat că Aleksy are toate motivele să-și privească mama cu o (iubire)-ură răvășitoare.

Cînd spuneți asta parcă îmi vine să îi iau apărarea lui Aleksy. Nu toți copiii au motive să-și iubească mamele. Nu toate femeile care au născut sînt mame și nici nu trebuie. Pe de altă parte, să fie clar, eu îmi iubesc „mama“ din carte. Pe ea am alcătuit-o cel mai frumos și cel mai sincer, ei i-am dat cel mai mult din mine.

De ce acest personaj torturat în primul dvs. roman? Cum s-a impus? De unde a ieșit povestea asta despre relația dureroasă fiu – mamă, într-un decor franțuzesc atipic?

De unde a ieșit, de unde ies poveștile, în genere? Uneori din frică și frustrări, alteori din prea mult și prea bine. Teama de a întîrzia – în cazul meu. Cu decorul e clar, satul francez îmi este aproape, ne împăcăm bine. Cu tortura însă nu sînt deloc de acord. Mă cam sperie cuvîntul acesta, pentru că în mintea mea tortura arată altfel. Tortura vine de la oameni și tocmai de aceea este odioasă. În viață am învățat că este mult mai greu să treci peste o durere provocată de un om decît peste aceeași durere provocată, să zicem, de o calamitate.

Sînteți și mai inflexibilă decît personajul dvs., căruia îi urmăriți îmblînzirea, atîta cît e posibilă, dar pe care îl pedepsiți pînă la capăt, dîndu-i un destin de suferință extremă. De ce? S-ar zice că rezolvările de tip hollywoodian, cu povești de familie la fel de dramatice, dar cu o seninătate și o speranță finală, nu vă conving…

Poate pentru că nu am învățat încă să scriu suficient de bine. Dacă e să vorbim serios despre sfîrșituri senine – îmi plac, cum să nu-mi placă? Și consider că am lăsat în carte ușa suficient de crăpată ca să se poată ieși prin ea, în caz de nevoie. Altceva este că eu nu mă pricep să încurcubeiez chiar totul. În viață – cel puțin în aceea trăită de mine pînă acum – întunericul predomină și soarele străbate rar. Chiar și atunci cînd scriu „de bine“, oricum țin degetul pe puls. Și dacă tot ați pomenit Hollywood-ul – nu-mi plac filmele cu final extrafericit. Asta ar însemna ca lui Aleksy să-i crească la loc picioarele, ca mama să se facă bine? Lars von Trier, Tarkovski – mie în zona aceea îmi place să mă plimb. Și acum va urma, cred, o întrebare legitimă despre aroganță.

Între capitolele narative se inserează din cînd în cînd, aș spune curajos, splendide frînturi de poeme, o descriere lirică a mamei care face ca toate celelalte tablouri nemiloase să fie irigate de iubire și de o tandrețe de fond. Știu că ați scris proză scurtă (Fabule moderne), tablete, reportaje, portrete jurnalistice. Scrieți și poezie? Care e relația dvs. cu poezia?

Nu scriu poezie, simt că nu am suflu pentru asta și nici eleganță. Nu oricine poate scrie poezie.

Ce v-au adus anii de jurnalism în modul de a scrie?

Din jurnalism mi-a rămas frica de a minți într-un text, dar și dorul de cuvinte. Nu vedeți cum m-am scăpat la comparații în carte? Pe alocuri zici că eram la olimpiada de română. În televiziune mai ales nu prea ai unde te desfășura cu scrisul. Camera omoară tot, „scriitorului“ îi rămîn statisticile, numele și titlul.

Ați fost un jurnalist de succes în Republica Moldova, apoi v-ați mutat la Paris. Ce căutați la Paris?

Nu mai caut, aici îmi este familia.

Ce v-a adus schimbarea radicală de coordonate geografice, de mediu, de limbă, de societate?

Mi-a adus anonimat și acesta a fost cel mai frumos cadou. Nu cred că aș fi putut scrie o carte – orice carte – dacă rămîneam acasă. Aveam nevoie să mă opresc, să fac altceva, să mi se facă totuna.

Cum priveați lumea cînd o povesteați jurnalistic din locul unde v-ați născut, cum o priviți acum, din societatea franceză și de la intersecția mai multor limbi (română în scris, rusă în citit, engleză în familie, franceză în public?) Ce s-a schimbat fundamental?

Haosul îmi place, ar fi trebuit să mă nasc în Babilon probabil, într-un mijloc de piață. Cu cît mai mulți, cu atît mai singuri, de fapt. Acolo unde toți sînt diferiți și au interese diferite este cel mai ușor să fii tu însuți. Pentru mine asta înseamnă Parisul – libertate, singurătate. Discuția despre rădăcini este lungă și inevitabil va duce la un clișeu. De fapt, lucrurile sînt foarte simple – cînd mi-e dor de părinți și de prieteni mă duc la Chișinău. Cînd le este dor lor – vin ei la mine.

Întotdeauna i-am invidiat pe cei născuți dincolo de Prut pentru că, bilingvi perfecți, ei îl pot citi pe Dostoievski, spre exemplu, în original, și pentru că mi s-a părut că tensiunea (și istorică) dintre două limbi atît de diferite, slavă și latină, e rodnică, e creativă. Confirmați acest lucru?

Iar eu i-am invidiat pe cei născuți dincolo de Prut pentru că au știut mereu să vorbească corect românește și pentru că au putut citi în grafie latină din clasa întîi. Vedeți, invidia e pe ambele maluri. Limba rusă este, într-adevăr, un atu al basarabenilor. Nu a fost însă un cadou, am plătit pentru el, și nu puțin. Am vorbit adeseori rusește în locul limbii materne. Am fost obligați să admirăm limba rusă mai presus de orice altă limbă și să o considerăm singura măreață. În copilărie aproape toate jocurile, ghicitorile și cîntecele cele mai frumoase erau în limba rusă. Acelea românești nu prea ajungeau la noi, iar cele moldovenești erau mai urîte. Asta înțelegeam chiar și noi, copiii. Poate aveți dreptate, asta ne-a făcut mai creativi, însă nu pe toți. Mulți basarabeni au ajuns la 50 de ani și se rușinează să vorbească atît românește, cît și rusește.

Mi-ați mărturisit că, deși puteți gîndi în rusește, n-ați putea scrie ficțiune decît în română. Cum vă explicați asta?

Îmi place limba română, cu anii tot mai mult. Îmi pare că abia acum am descoperit-o și mă minunez ca un copil cît de frumoasă este. În ultimul timp citesc multă literatură contemporană românească și uneori, cînd termin o carte, am un sentiment de bucurie că așa ceva se poate scrie românește. Așa m-am simțit după Nostalgia lui Mircea Cărtărescu, dar și după alte cîteva cărți ale scriitorilor tineri.

Cum merge romanul la care scrieți acum? Scrieți la fel de febril ca la prima carte? Ce vă împinge să scrieți?

Merge. E aproape gata, sper să apară în iarnă. Nu știu dacă este roman, asta îi las pe editori să decidă. Niciodată nu m a interesat forma. Scriu mereu pe bucăți și, ca să nu le încurc, pun cifre. Am deja foarte multe cifre, însă într-o ordine total aleatorie. Simt că obosesc de ea, înseamnă că este aproape gata.

Despre ce e noul roman? E diferit? Are curcubeie?

Are multe, cel puțin eu le văd – le-am împrăștiat peste tot. Parcă m-aș feri să spun despre ce este cartea, sună pretențios și oricum cititorii, sînt sigură, vor vedea altceva decît cred eu că scriu. Este o carte nostalgică, în primul rînd, și poate și în ultimul. Este o carte în care se va simți cît de mult mi s-a făcut dor de Chișinău.

Romanul Vara… va fi tradus în franceză, ceea ce e o performanță în sine. Cum vă gestionați succesul? Cum se face că succesul primului roman nu pare să vă fi destabilizat?

Mă bucură mult traducerea romanului în limba franceză, iar cît despre succes, hai să nu începem discuția. Este ridicol să vorbesc despre succes după o carte. De fapt, pe cît mă bucură succesul cărții, pe atît mă încurcă. Acum scriu mai greu, șovăi mai des, mă opresc și mă întreb de ce mai scriu și pentru cine. Am abandonat blog-ul.

a consemnat Cristina HERMEZIU

Foto: F. Lăzărescu