Pantofii androginului
Ar fi trebuit să fiţi de faţă, exact acum opt ani, la Lăptăria lui Enache ca să auziţi cum sunau, în lumea reală, două întîmplări povestite de Lyggia Naum cu ocazia lansării celei de-a doua ediţii a romanului lui Gellu Naum, Zenobia. Mai întîi, a refăcut o evadare din Bucureştii aflaţi în război, un lung drum pînă la Constanţa, şi o regăsire somnambulică (fără vreo adresă, într-un oraş complet străin), apoi întoarcerea cu iubitul regăsit şi felul în care au contemplat împreună un fluture îngheţat pe geamul compartimentului de tren; a urmat o aducere la zi, din aceeaşi irealitate mediată: pentru acea a doua ediţie – lansată exact în ziua în care Gellu Naum şi muza sa s-au întîlnit, în urmă cu 60 de ani – cineva fotografiase coridorul care numeşte un capitol din Zenobia şi circumscrie o zonă din viaţa celor doi. La developare, în fotografie a apărut o pereche de pantofi pe care nu-i văzuse nimeni în momentul cu pricina şi pe care se puteau desluşi două litere luminoase: pe unul G, pe celălalt L. „Aşa s-a împlinit androginul“ – a încheiat povestitoarea magică, cu o voce încărcată de emoţia evocării şi de curajul expunerii la ironia acidă din off-stage-ul mai tuturor lansărilor de la noi. E drept, de faţă era un public privilegiat: prieteni şi favorabili, oameni care înţelegeau universul naumian, spaţiu poetic-exact ce ar avea nevoie, el însuşi, de un dicţionar pentru a putea fi desluşit măcar în parte; şi alţii care intraseră în frenezie, fără să ştie de ce.
Zenobia, romanul din 1985 al lui Gellu Naum, a fost comparat cu romanele lui André Breton Nadja şi L’amour fou, în el fiind prezente atît „modurile suprarealiste“ – şansa, întîmplarea, hazardul obiectiv – cît şi misterul, ocultismul, magia, mistica, teologia eretică. Trecerea fulgurantă prin spaţiul acelui roman a unor personaje „vechi şi foarte vechi“ (Mechthild von Magdeburg, Meister Eckhart, Agrippa von Nettesheim, Jakob Böhme şi Huysmans) complică într-un mod premeditat limpezimea edificată şi tonul profetic. Cine e Gellu Naum, cel din Medium (1945), Teribilul interzis (1945), Castelul orbilor (1946), din Poetizaţi, poetizaţi... (1970), din Zenobia (1985) şi, în cele din urmă, taumaturgul din tratatul ocult Calea Şearpelui, scris în aceeaşi epocă, situată de „partea cealaltă“? Iată o întrebare la care nu comentatorii literari ar trebui să răspundă.
În adresarea către cititor din deschiderea unei antologii cu fragmente din scrierile acestea inclasabile literar (de dinainte de Zenobia) scriitorul spune că trecerea sa de la poezie (înţeleasă – suprarealist – ca mod de viaţă) la proză nu este „un biet aspect literar legat de ciudata nevoie de a scrie“. Proza ar fi, pentru Gellu Naum, „o diluare fecundă“ care se impune în anumite momente cu necesitate şi care ţine de misterul şi hazardul „celui de-al doilea cuvînt scris“, într-un vers sau într-o frază. Textul acesta către cititor (din 30 decembrie 1969) este el însuşi mai încifrat decît ocultele scrieri din volum, care n-au fost reeditate integral niciodată în timpul comunismului. Reluarea lor acum ar fi, în mod sigur, un succes de public.
Cum a trecut însă Zenobia de cenzură în 1985 este în sine un mister despre care ar fi interesant să ştim mai multe. Considerat a fi o proză poetică şi onirică, în care iubirea nebună funcţionează ca un dereglator al simţurilor şi ca o trambulină bine reglată, romanul Zenobia a apărut într-o vreme în care a scrie „cu realitatea“ era delict politic, dar a „poetiza“ vizionar (cu viziuni, adică) în marginea iubirii absolute era pasabil. De altfel, chiar contrapunctul jurnalistic al romanului, de un umor nebun („citeam doar titlurile şi primele cuvinte ale ştirilor iar dacă intuiam în ele ceva care ar fi putut să mă intereseze tăiam cu foarfeca şi lipeam tăieturile pe o coală de hîrtie albă“), pleda în această direcţie. Ce nu le-ar fi trecut prin cap niciodată cenzorilor de ieri sau scepticilor de azi era faptul că Gellu Naum scria „cu realitatea“ sa şi că recuperarea sensului prim din Zenobia ar putea adăuga unui minunat roman de dragoste una dintre marile cărţi ezoterice ale literaturii române.
Calea Şearpelui şi Zenobia pot fi citite în oglindă, sau una în prelungirea (simultană, pe orizontală) celeilalte. În roman, la fel ca în cartea iniţiatică (dar sub o altă formă, care recuperează realul la modul mai uşor transmisibil), se povestesc (nici nu contează dacă naratorul se numeşte Naum, Constantinescu sau Laurenţiu) pendulările între două lumi ale unei fiinţe duale, surprinse în diferite „stări intermediare“, „între cercuri, pe margini, în gol“. Se transmit, aşa-zicînd, doar aceste stări, iar recuzita e minimală (obiecte mediumnice, semne, spaţii favorabile). O reconstituire biografică ar putea preciza o serie de amănunte ce par a ţine, aici, de cea mai curată invenţie poetică. La fel ca în romanele şi jurnalele oculte ale lui Strindberg, ca în Cartea de vise a lui Swedenborg, ca în romanele lui Meyrink, în Zenobia ni se povesteşte o iluminare, drumul mistic spre fiinţă. Este o trecere în partea cealaltă, în care mai importantă decît „situaţia lumei“ e „situaţia dragostei“. Asemeni transparenţilor bretonieni, fiinţele din cartea lui Gellu Naum aparţin mai multor regnuri: viii, morţii amestecaţi printre aceştia, uneori cu nume identice, favorabilii, nefavorabilii, vizitatorii, spiritele întrezărite „la lumina mîinilor“, EL („de trei ori fratele meu blînd“), personajele care populează „spaţiile necesare“ – domnul Sima (vizitatorul din mlaştini), blajinul Dragoş, doamna Gerda (Gherda din vremea coridorului), Maria (pictoriţa favorabilă, ce picta insuportabile clăi de fîn), alt domn Sima (din perioada scîndurii), Spiritul-femeie ce i se înfăţişează poetului în faţa unei cabane, la munte. Esenţiali sînt însă, printre aceste fiinţe-(reale)-semne, cei doi: Gellu (Naum) şi Lyggia (Zenobia), pe umerii cărora stă situaţia dragostei în lume, „dragostea dezesperantă a elementelor contrarii“.
Ar fi meritat, ca puţine lucruri azi, s-o vedeţi exact acum opt ani pe ultima Nadja povestind timid despre „puterea dragostei“, la Lăptăria lui Enache. Şi pe Gellu Naum, tînăr, răspunzîndu-i din fotografie: „Dacă exişti cum singură tu ştii să exişti, nu era poate foarte necesar ca această carte să existe“.