Panopticum
● Paul Cernat, Bacovia și Noul Regim al literaturii, Eikon, 2022.
Foarte bine conturează titlul celei de-a doua cărți din cronica de azi calitățile celei dintîi: fiindcă Paul Cernat deschide simultan toate perspectivele disponibile, atacînd cît se poate de mult din problematicile care se pot imagina în marginea operei (extensie, insist s-o spun, a vieții) lui Bacovia. Cei care vor căuta, eventual, un fir director al demonstrației, în virtutea căruia imaginea autorului Scînteilor galbene să se instaleze într-un așa domol sau într-un altminteri confortabil,vor primi, derutați poate, semnificativ mai mult. În definitiv, mare poet fiind, Bacovia nu se lasă îngustat într-o singură etichetă, oricît de sagace ar fi ea. E ceea ce, intuind, Paul Cernat aplică expert, pînă într-acolo încît studiul lui lasă, nu o dată, senzația de enciclopedie vivantă.
Îi spun așa ca s-o deosebesc de întreprinderile impersonale și docile: fiindcă, dacă a parcurs hectare de bibliografie secundară, criticul nu li se subordonează, totuși. Folosește, din ele, strictul necesar, luînd totodată cuvenitele distanțe. Primele capitole sînt, din acest punct de vedere, lămuritoare, Cernat trecînd cu escale necesare prin „vechiul” și, mai apoi, „noul regim” ale comentariilor, de la N. Davidescu și E. Lovinescu la N. Manolescu, I.B. Lefter, și ajungînd pînă în buza prezentului, la un număr tematic al revistei Ateneu. Unuia, însă, îi reproșează că n-are dreptate să judece cutare vers („O pictură parfumată cu vibrări de violet”) pentru mimetism, de vreme ce artificiul scontat de Bacovia e transparent; altuia că, în mod cu totul neîntemeiat, transferă paradisurile artificiale baudelairene, „cu opiu și hașiș”, în recuzita unui poet pentru care, totuși, vinul a fost „drogul” de căpătîi. Și așa mai departe. Aș completa lista acestor amicale „amenzi” profesionale cu una. Căci, după știința mea, o formulă ca aceea, recentă, a lui Bogdan Crețu („cel mai metalist poet român”) admite, cu toată indiscutabila ei spontaneitate, precedențe nu mai puțin spectaculoase. Cu ani în urmă, într-o anchetă a Dilematecii, cineva s-a referit la Bacovia ca la un nemaipomenit textier pentru o trupă rock. Plecînd de-aici, mă întreb dacă nu cumva însăși asocierea aceasta nu dă seama cam mult de o anumită sensibilitate, deja fanată, a generației noastre și dacă ea spune cu-adevărat mare lucru adolescenților de azi. Nu știu.
În fine. Mărunțișuri. Că au și ele rolul lor și că adeseori tocmai jocul detaliilor duce la fertilitate analitică, Cernat o știe bine și o speculează remarcabil. Chiar și cînd nu se adîncește în demonstrație, el deschide drumuri nebătătorite și schițează machete originale. Ipoteza unui Bacovia profund marcat de Lenau, de exemplu, e un cîștig exegetic cert. Dedus, dincolo de probele stilistice, din certificatul de absolvire a liceului, care ne arată că viitorul poet era de 7 la Germană și abia de 6 la Română și Franceză. Notă mare, fără doar și poate, dacă ținem cont că n-a fost depășită decît la materiile cu prag de severitate elastic, ca Igiena, Desenul, Muzica și Gimnastica (p. 94). Altundeva, lansează ipoteza că „amorul întors” din „Plumb” e mai puțin un simbol și mai mult o transcriere după natură, altfel spus, după „amorașii” care, în chip statuar sau de basorelief, populează cimitirele (p. 117). Lectura altui poem arhicunoscut, „Decembre”, ca unul dramatizat, pe voci, cu iubita rostind replici inaudibile, e, iarăși, înlesnită de plasarea lui în dialog cu o bucată a lui Geo Bogza, „Teofil” (p. 133). Să mai spun ce capitol pasionant rezultă din acele „Afinități la distanță” pe care Paul Cernat le trasează cu autori, nu doar poeți, cu care, la o primă vedere, numele lui Bacovia n-ar părea să consune. Caragiale, de exemplu, de la secvențe ca aceea din „O cronică de Crăciun” („Ș-afară-i grozav... și plouă și ninge și pică și-ngheață... o zloată cumplită...”) sau din altele pînă la coincidența biografică aiuritoare: dacă datele vor fi fiind adevărate (oricum, documentate sînt), Caragiale și socrul poetului s-ar fi întîlnit, des și cu folos, la Mizil, chiar sub ochii celebrului primar Leonida Condeescu.
Față de aceste decopertări, cele care-l pun în rezonanță cu Arghezi, cu Blecher (proza celor doi fiind pusă față în față), cu așa-numita generație a războiului ș.a. pot părea mai puțin spectaculoase. În realitate, sînt, și acestea, cît se poate de cărnoase. Interesantă e și observația, nemaifăcută, deși atît de la îndemînă, că „sineala”, „aurul” și „sîngele” din havuzul bacovian restituie exact tricolorul (sau, oricum, aș tempera eu, culorile fundamentale). Despre bolile, mari și mici, ale omului și-ale poetului, iarăși sînt lucruri de citit, ca și despre ceea ce se cheamă mad poetry, în relație cu periodicele (1914, 1929, 1930) sale internări în perioadele de nevroză; unele, din rușini biologice, altele, din tracasări sociale. N-aș paria totuși, cum face Paul Cernat, că insistența unor comentatori politicește pudici asupra alienării lui Bacovia e menită să-i camufleze (și să-i justifice minimalizator) pornirile socialiste. N-aș paria, zic, pe acest argument colateral, dîndu-i în schimb dreptate exegetului atunci cînd, nuanțat, informat și dialectic, trasează profilul credibil al unui Bacovia „de stînga”. Sînt multe paginile și, în consecință, multe probele care descriu acest sentiment proletar. Nu le rezum și nici nu le „antologhez” aici. Mi-e de-ajuns să spun că ele sînt greu de întors și, oricum, că au prea mică legătură cu ceea ce va fi, la finele vieții poetului, suita de misreadings realist-socialiste și că datează, în clar, încă din anii ’30.
De-aici, nu numai o necesară, astăzi, revalorificare a unei direcții îngropate pe tăcute din poezia noastră interbelică, dar și, prin derivare, alte și alte constatări de luat în seamă. De exemplu, că Bacovia inserează în poezia lui nu tropisme sentimentale depresive, ci mostre de realitate vulnerantă și uneori chiar secvențe de limbaj reçu, e un detaliu pe care, culmea, optzeciștii nu s-au învrednicit să-l observe și, prin urmare, nu l-au discutat prin apropriere: și Crăciun, și Iova, și alții trec pe lîngă livrescul, autoreferențialitatea și realismul autorului lui Cu voi... Cel care își justifica totuși poemele cam în felul în care peste mulți, foarte mulți ani, avea s-o mai îndrăznească Romulus Bucur, în Opus Caementicium: „Versul acela [«Mulțimea anonimă se va avea în vedere»] a fost scris în una din zilele cînd căutam și nu puteam obține o slujbă. Era prin 1916. Mi se scria pe petiții: «se va avea în vedere» și rămîneam cu atît. Cît despre versul «Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer» din aceeași poezie, asta însemna că puteam să cer, dar nu mi se da, sau, mai bine zis, la Sfîntul așteaptă”.
Cu imediate delicii se citesc, spre capătul studiului, două capitole: „Un artist al punctuației” și „Epuizări și eșecuri”. Primul studiază statistic rolul virgulelor (adeseori plasate parcă la plesneală, cum se poate vedea și în exemplul de mai sus) și mai ales al punctelor de suspensie, în recursul la care poetul nostru deține un record greu de egalat în înstrăinarea limbajului poeziei de codurile epocii, de obicei calofile sau simplu grațioase sau, oricum, reglementate. Cel de-al doilea e o colecție de inabilități amețitoare, literare, ortografice, semantice... De toate, pentru toți. Însă Bacovia supra grammaticos, căci ce avem de fapt aici, conchide Cernat, e un „stil al stîngăciei”. Memorabilă formulă, într-o carte, Bacovia și Noul Regim al literaturii, de neocolit și, risc s-o spun de vreme ce o cred, foarte greu de surclasat.
● Ion Caraion, Panopticum (poeme), ediție anastatică, Editura Muzeul Literaturii Române, 2023.
Un Panopticum, spuneam, dar explicit, publica și, în urmă cu opt decenii, Ion Caraion (întîmplător sau nu, exeget la rîndul lui al lui Bacovia, și anume dintre cei mai buni). Foarte tînăr pe-atunci, de abia douăzeci de ani, încă departe de groaznicele delațiuni la care se va preta peste ani, el se lovește, totuși, editorial, de un prim obstacol de ordin politic: acela al cenzurii antonesciene. E motivul pentru care, în loc să se cheme Circ domestic, cartea avea să poarte titlul știut, să rețină în sumar abia o treime din poemele depuse în manuscris la Editura Prometeu și, în fine, să aibă parte nu de o minimală expunere, ci de o cît se poate de cazonă confiscare de tiraj.
Întregul dosar al încurcăturilor acestora (plus cîteva utile reflecții privitoare la data apariției, căci ipoteza lui 1943 e concurată de altele cîteva, ulterioare) e foarte prob reconstituit de Alexandru Dumitriu în cuvîntul-înainte al ediției anastatice nu demult apărute la Muzeul Literaturii Române. Cu-atît mai prețioasă, aceasta, cu cît, în princeps, se pare, volumul e de negăsit în vreuna din marile biblioteci publice bucureștene. Ce nu realizasem pînă acum, la relectură, e cît de aproape e în fond Caraion de Leonid Dimov în pofta de a versifica, de-a ivi rima rară („spart” / „Descartes”) și de-a defibrila energic ritmurile. Îi separă numai trei ani, îi apropie dereglarea suprarealistă a simțurilor și gîndul neabătut al morții, exhortat de unul, resorbit de celălalt:
„Copacii pe trotuare mergeau de-o săptămînă / (mucegăise cerul la geamul 20) / da, ploile pe streșini absurde-au fost și reci / afișele din palmă... Cu muribunzi de mînă / am auzit cum pleacă tramvaiele-n sincopă. / („Purtai atuncea febră și mîini de antilopă)”.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.