Paharul din ce în ce mai gol

22 august 2018   Carte

● Kingsley Amis, Bătrînii ticăloși, Editura ALL, traducere de Andreea Șeler, 2018. 

Cînd, în 1986, Bătrînii ticăloși (va trebui să numesc splendidul roman al lui Kingsley Amis The Old Devils cu acest titlu nefericit tradus în limba română) cîștiga Booker Prize, autorul lui era deja văzut ca un romancier „retras“, care dăduse de mult tot ce avea mai bun. Așa că, dacă talia autorului cîștigător nu a fost o surpriză, revenirea lui pe prima scenă a literelor britanice a constituit una cu siguranță.

Kingsley Amis, un scriitor care ilustrează perfect tradiția comediei literare britanice de tipul Henry Fielding sau Tobias Smollet, este una dintre cele mai interesante figuri ale secolului trecut în literatura engleză. Prozator satiric de o cruzime inegalabilă, poet, profesor, tatăl unui alt mare romancier și, poate nu în ultimul rînd, cel mai bun prieten al lui Philip Larkin (epistolele celor doi sînt o bijuterie de umor și de tandrețe reținută), a dat lovitura foarte devreme, chiar la debutul din 1954, cu Jim cel norocos, un roman de satiră universitară care i-a adus celebritatea și bani suficienți cît să se poată dedica exclusiv scrisului (o perioadă splendid evocată de Martin Amis în volumul lui autobiografic, Experience). Au urmat nu mai puțin de 24 de romane, patru antologii de proză scurtă și foarte multe volume de non-ficțiune. Din toată această operă, în limba română nu s-a mai tradus decît Jim cel norocos, cu un succes de public și de critică pe care numai un popor lipsit de simțul umorului i l-ar fi putut asigura.

Spre deosebire de alte romane în care Amis prinde în turbionul satiric o comunitate, o familie, o situație și le stoarce fără milă, pînă nu mai rămîne nimic în urmă, Bătrînii ticăloși aduce cu sine un plus de tandrețe pentru personajele pe care în același timp le trece prin malaxor. Fie că e vorba despre autocompătimire, fie că e vorba despre o recunoaștere tîrzie a valorii umane, romanul din 1986 este poate cel mai „dulce“ dintre toate cele 25 semnate de Amis. Pe scurt, într un orășel nenumit din sudul Țării Galilor, cîteva cupluri aflate la granița dintre pensionare și adevărata bătrînețe, cînd descoperi că după micul dejun vine imediat seara, își petrec zilele dezgropînd vechi animozități, bîrfindu-se între ei, reîndrăgostindu-se de soțiile amicilor cu care beau încontinuu în pub, în timp ce soțiile respective fac cam același lucru, numai că prin bucătăriile proprii. Există însă un anumit echilibru în viețile astea fragile, un echilibru în care bărbatul îmbătrînit începe ușor-ușor să devină o victimă (alcoolic, bolnav, mai atent la propriul aparat excretor decît la vreme, tipicar) a soției mult mai agile și cu certitudinea unei vieți mai lungi. De unde și teroarea pe care bătrînii ticăloși o resimt în fața soțiilor, tensiunea de nesuportat în care-și trăiesc ultimele zile. În fine, echilibru…

Lucrurile se agită odată cu revenirea în Țara Galilor a familiei Weaver, compusă dintr-un bard de mîna a doua, Alun Weaver (Alun fiind o schimonosire galeză a lui Allan, adevăratul său prenume), care și-a construit o carieră de succes ca om de televiziune în Londra, călărind umbra legendarului poet Brydan (o caricaturizare deloc cosmetizată a lui Dylan Thomas), pe care susținea că-l cunoscuse, dar și forînd mina nostalgiilor și a duioșiei kitsch la adresa tradiției autentice galeze. Soția lui, Rhiannon, este, ca în orice cuplu rezistent, opusul său, adică o femeie încă excepțional de frumoasă, cu un caracter plin de noblețe, care fusese iubită de toți ticăloșii noștri bătrîni în perioada studenției și imediat după. Venirea lor deșteaptă în micuța comunitate două sentimente dintre cele mai trainice: invidia (bărbaților față de succesul lui Alun și a femeilor față de frumusețea persistentă a lui Rhiannon) și ura (generalizată). La toate astea contribuie și fervoarea sexuală a bardului Alun, care reușește în cîteva luni să se culce cam cu toate soțiile prietenilor lui. Un alt cal de bătaie al lui Amis este schimbarea peisajului galez în plin thatcherism, țărmul găurit de mine părăsite, pub-urile care se aliniază la trend-ul londonez, totul trecut prin filtrul melancolic al privirii acestor sexagenari care-și trăiseră cei mai buni ani imediat după război.

Dacă Amis era cunoscut pentru misoginismul lui atroce, pentru antisemitism și ironiile sale macho, ceea ce a surprins la publicarea acestui roman a fost tocmai îmblînzirea tonului (ceea ce nu înseamnă că avem de-a face aici cu vreo abordare corectă politic a vreunui aspect al vieții „galeze“ din anii ’80), o nostalgie tandră și evident autentică a vîrstei aflate chiar la limita dintre maturitate și bătrînețe. Frica de boală și de moarte îi face pe toți acești „ticăloși“ să bea și să fumeze ca niște diavoli: se bea în cartea asta cam de zece ori mai mult decît în cea mai alcoolizată povestire de Hemingway. De fapt, nu există pagină în care să nu apară un pahar de băutură. Cam cum zicea un personaj de-al lui Amis-fiul: cînd nu spun că mi-am turnat o băutură, trebuie să presupuneți că am în mînă un pahar plin.

P.S. Traducerea semnată de Andreea Șeler e departe de a fi ideală. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.

Mai multe