Originea lumii
● Jorge Edwards, Originea lumii, traducere din limba spaniolă de Luminiţa Marcu, Editura ART, 2012.
Era însurat de 30 de ani cu o fostă elevă din facultate şi bănuia că îl înşală. Cam ăsta ar fi oful protagonistului din Originea lumii – aşa-numitul Patricio, aproape octogenar, „unul din creierele exilului chilian“ din vremea lui Pinochet, stabilit la Paris împreună cu soţia sa Silvia şi cu bunul său amic Felipe (presupusul partener de adulter al Silviei). Felipe se sinucide, Patricio se lansează în tot felul de investigaţii şi raţionamente, iar povestea ţesută în jurul acestei anchete geloase cultivă o ironie magnanimă, în stare să răsfeţe cele mai rafinate sensibilităţi postmoderne. Romanul lui Jorge Edwards – chilian cu blazon în literatura hispanică şi diplomat cu state vechi pe malurile Senei – are un soi de ludic aristocratic, o scriitură jucată şi seniorială deopotrivă, descinsă parcă dintr-o senectute maliţioasă.
E de notorietate lema potrivit căreia organul sexual bărbătesc (să fim diplomaţi!) nu ştie carte. Ei bine, romanul lui Jorge Edwards pune în discuţie situaţia cealaltă – adică organul femeiesc, într-un context mai mult decît alfabetizat. Iţele poveştii fac ce fac şi leagă imaginea Silviei de sexosul tablou Originea lumii al lui Courbet, avînd grijă totodată să transforme întregul itinerar epic într-un periplu curat cultural (cu personaje din mediul intelectual-artistic, cu idei dezbătute ruseşte, cu întîlniri petrecute în cafenele legendar-literare sau la raionul de „clasici“ dintr-o celebră librărie pariziană). După cum rafinat este şi jocul vocilor narative: Patricio e cel care povesteşte în majoritatea capitolelor; în două rînduri însă, cînd el se află în apartamentul defunctului Felipe, povestitorul e unul impersonal; iar ultimul cuvînt (în capitolul final) îl are Silvia. Ştie ea de ce.