Orientalism oniric

● Mathias Énard, Busola, traducere de Cristian Fulaș, Editura Nemira, 2018. 

Pentru cei care au citit Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți, pasiunea lui Mathias Énard pentru relația ambiguă, deloc dispusă la simplificare, dintre Orient și „noi“ este deja cunoscută. Dacă acolo „noi“ eram Michelangelo, purtat într-o fantastă excursie pe Bosfor, unde fusese angajat de sultan pentru a-i construi un pod, aici Occidentul este într-adevăr multiplu. De altfel, Busola, roman cîștigător al Prix Goncourt, depășește în complexitate orice alt roman de-al lui Énard și, dacă-mi e permis, e cel mai frumos și mai „manierist“ roman francez scris de la Meteorii lui Michel Tournier încoace.

Un muzicolog austriac zace singur în patul său din Viena, bîntuit de insomnii și de frica de moarte, chinuit de dorul după o iubită evazivă, și visează la cei doi șerpi încolăciți, Orient-Occident. Visările lui sînt flashback-uri ale aventurilor acestui orientalist în lumea arabă, înainte de Google și de ISIS, înainte ca butoiul de pulbere să explodeze în anii ’90. Orientalismul este conceptul cheie din care se desfășoară fuiorul acestui vis: muzicologul Franz, naratorul romanului, urmărește aproprierile nemărturisite pe care canonul muzical occidental le-a operat din muzica orientală, dar și influențele muzicii occidentale asupra compozitorilor orientali. Sarah, iubita întîlnită pe la conferințe în cele mai ciudate locuri din Orient, studiază evoluția conceptului de Orient în istorie, iar alte personaje care mai de care mai ciudate (fiecare cu subiectul său predilect de studiu, la fel de ciudat) își aduc în roman propriile povești și stranietăți.

Bineînțeles că Orientalism-ul lui Edward Said e adversarul acestei polemici literare: ideea propagată de cartea celebrului teoretician al literaturii și de receptarea ei este că Orientul reprezintă alteritatea misterioasă, impenetrabilă și că tot ceea ce „noi“ considerăm oriental este doar un construct al literaturii omului alb. De fapt, argumentează/delirează Franz, Orientul și Occidentul sînt două halucinații care se hrănesc una din cealaltă. Decapitările puse în scenă și duse la îndeplinire de fanaticii Statului Islamic în deșert sînt la fel de îngrozitoare și de străine unui iranian sau unui irakian cum sînt pentru intelectualul austriac care visează la concertele date de Franz Liszt în fața sultanului Abdul-Medgid (unde a ajuns după ce s-a îmbarcat la Galați), la influențele orientale asupra lui Mozart („Rondo Alla Turca“), Beethoven („Marșul Alla Turca“) sau la alți compozitori occidentali mult mai puțin cunoscuți.

Melancolia care străbate întregul roman vine și dintr-o alăturare a amintirilor lui Franz despre vremuri în care, alături de alți orientaliști, purta discuții bahice printre ruinele de la Palmira sau Aleppo și prezentul bombardamentelor care distrug aceste minuni ale trecutului. Distincția nu e una maniheistă: arheologii orientaliști fuseseră și ei subsumați politicului, în marea lor majoritate spioni aflați în slujba imperiilor destrămate care încercau să-și păstreze influența asupra mirajului oriental. Cartea este o scrisoare de dragoste pentru acest Orient cosmopolit distrus de dictaturi religioase și niciodată cunoscut îndeajuns de vestici.

Dacă Énard n-ar fi ales fluxul conștiinței ca vehicul al acestei lungi scrisori de dragoste și dacă ar fi făcut rabat de la excesul de erudiție, romanul ar fi fost unul plictisitor. Ceea ce-l salvează e tocmai excesul: de informație, de cultură exhibată, de timiditate în dragoste, de arabescuri ale memoriei. Abia la finalul romanului, cînd zorii răsar deasupra paginilor și prezentul ajunge din urmă gîndurile febrile ale visătorului, dramatismul crește și aduce o doză de „realism“ povestirilor acestei Șeherezade noctambule aflate în căutarea frumosului.

Pe cît de frumoasă e Busola, pe atît de coșmarescă trebuie să fi fost traducerea ei pentru Cristian Fulaș, care a făcut însă o treabă foarte bună. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.