Orfanii comunismului

● Apostolos Patelakis, Războiul civil din Grecia (1946-1949) și emigranții politici greci în România (1948-1982), editura Cetatea de Scaun, Tîrgoviște, 2017, 384 de pagini. 

Nikos era un băiat prietenos, înalt, cu un nas puțin mai mare decît media. Cînd juca fotbal în curtea școlii, își dezvăluia cel mai bine una dintre calitățile sale pregnante: eleganța. Toate la un loc făceau din Nikos o prezență aparte, fără a fi tratat diferit de către profesori, poate doar de fete. La învățătură nu strălucea, dar era clar mai departe de codași decît de fruntași. Dar undeva prin clasa a șasea sau a șaptea, Nikos a dispărut. Pur și simplu n-a mai venit la școală. Am aflat mai tîrziu că a plecat cu familia în Grecia. A, da, Nikos era grec, dar în afară de nume și de plecarea subită, nu făcuse și nu făcuserăm niciodată un caz din asta. Episodul a trecut discret deși, fără să elaborez prea mult, mă miram de unul singur că o familie din România socialistă e lăsată să plece într-o țară capitalistă, cum știam că e Grecia. Nu eram prea sigur pe atunci unde e mai bine, la comuniști sau la capitaliști, dar un lucru știam sigur: uleiul cu apa nu se amestecă. Misterul mi s-a lămurit recent, cînd mi-a picat în mînă cartea Războiul civil din Grecia (1946-1949) și emigranții politici greci în România (1948-1982).

Autorul, Apostolos Patelakis, este un fel de Nikos ceva mai în vîrstă. Amîndoi sînt fii de emigranți politici greci. Nu orice fel de emigranți, ci comuniști deciși, care probabil au știut la o adică și cum se folosește o armă pentru a-și impune punctul de vedere. Astfel de emigranți au curs în România începînd cu anul 1949. Au fost aproximativ 11.500 de persoane, dar cu totul, în aproape toate țările est eu­ropene comuniste, vorbim de 80.000 de refugiați comuniști plecați din Grecia, potrivit lui Apostolos Patelakis. Cu toții au fost victimele colaterale mai puțin cunoscute ale vestitului „acord de procentaj“ dintre Stalin și Churchill.

Să ne reamintim: spre sfîrșitul războiului, Stalin și Churchill au căutat să se înțeleagă asupra zonelor de influență din estul Europei. Nu se poate spune că nu au reușit; Marea Britanie a luat Grecia, URSS-ul România și Bulgaria. Cu Ungaria și Iugoslavia, care urmau a fi făcute fifty-fifty, lucrurile s-au complicat ulterior. Problema a fost că, în Grecia, partizanii conduși de comuniști, plini de merite militare în ce privește combaterea fasciștilor și naziștilor deopotrivă (ca și cei iugoslavi de altfel), luaseră un avînt politic mult prea mare pentru a se mai mula pe înțelegerile marilor puteri. A fost nevoie de un efort considerabil din partea britanicilor pentru a-i combate, conjugat cu sprijinul din partea lui Stalin. Spre satisfacția lui Churchill, acesta și-a abandonat oamenii și Grecia a rămas în sfera de influență anglo-americană. Comuniștii au luptat ce au luptat „împotriva imperialiștilor“, dar au fost înfrînți. Unii dintre ei au emigrat, iar cei rămași acasă au fost multă vreme prigoniți – de pildă, ei și copiii lor nu se puteau angaja în generosul sector de stat. Conducerea partidului comunist grec s-a mutat la București, iar Gheorghe Gheorghiu Dej, delegat de Stalin, a devenit un fel de supervizor al acesteia. Abia în 1982, guvernul Andreas Papandreu dă un decret de amnistiere, urmașii comuniștilor sînt repuși în drepturi și familii precum cea a lui Nikos din România se pot reîntoarce acasă în siguranță. Cartea lui Apostolos Patelakis este tocmai despre odiseea acestor orfani ai Europei cărora Stalin nu a mai vrut să le fie „tătucă“, goniți și de acasă, primiți cu circumspecție de „mătușile“ din țările socialiste.

Ne învîrtim însă și cu acest prilej în jurul subiectului „împărțirii sferelor de influență“. Am putea încheia simplist cu constatarea că din România, țară în care, la sfîrșitul războiului, PCR avea 1.000 de membri, Churchill și Stalin au făcut un stat comunist, iar din Grecia, țară „cu vocație de stînga“ (expresia îi aparține lui Apostolos Patelakis) și cu zeci de mii de militanți comuniști – singurul stat balcanic care a scăpat de încorporarea în lagărul sovietic. Ca și în Cehia, Iugoslavia și Albania, ca să nu menționez și Franța și Italia, după război, comunismul ar fi fost în Grecia o opțiune politică naturală, eliminată însă de britanici, culmea, cu concursul lui Stalin însuși. Dar strategia lui Churchill și în general politica externă britanică de după război trebuie puse în context. Aflată încă în trena vechilor ambiții coloniale, Londra își stabilea în 1943 ca priorități accesul la resursele petroliere din Orientul Mijlociu, controlul bazinului mediteranean, controlul căilor de comunicație maritime vitale și menținerea dominației industriale britanice. Nu e nimic din această listă legat de țările din estul Europei, ba mai mult, se întrevede deja interesul pentru Grecia. În plus, marea dorință a britanicilor a fost înfrîngerea Germaniei, chiar dacă aceasta venea la pachet cu dominația URSS asupra Estului Europei. Cum spunea un diplomat britanic din epocă, Sir William Strang: „E mai bine ca Rusia să domine estul Europei decît ca Germania să domine vestul Europei“. Iar în al treilea rînd, Marea Britanie avea de combătut și politica „aliatului“ american în ceea ce o privea; potrivit istoricului Tony Judt, Roosevelt era cel puțin la fel de preocupat de restrîngerea Britaniei postbelice pe cît era de interesat de stoparea înaintării URSS în Europa. Sînt observații care fac din „acordul de procentaj“ mai puțin o inițiativă personală a lui Churchill, cît o expresie, e drept, în continuare stîngace, a politicii externe britanice din timpul și imediat de după cel de-al Doilea Război Mondial. 

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.