Orfani şi escroci
● Richard Flanagan, Persoana întîi & Dorinţă, traduceri de Petru Iamandi, Editura Litera, 2018-2019.
Tasmanianul Richard Flanagan (n. 1961) este un tip căruia pare să-i fi ieşit totul. A scris şapte cărţi de non-ficţiune pe teme dintre cele mai diferite (ecologie, migraţie, corporatism) şi tot atîtea romane, a semnat, împreună cu Baz Luhrmann, scenariul multipremiatului film Australia, a scris scenariul şi a şi regizat ecranizarea propriului său roman, Să baţi din palme cu o singură mînă (nominalizat pentru Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin în 1998), iar un documentar despre viaţa lui, realizat de BBC, a primit un premiu BAFTA. El însuşi a fost premiat şi pentru jurnalismul de mediu (un reportaj al lui a blocat construirea unei gigantice fabrici de cherestea în valoare de două miliarde de dolari), şi pentru romane (Man Booker pentru O cale îngustă spre nordul îndepărtat în 2014). Mai mult, una dintre cascadele celui mai mare rîu din Tasmania a fost botezată cu numele său.
The New York Review of Books îl consideră printre cei mai versatili scriitori de limbă engleză ai momentului, iar cei care i-au citit măcar o parte din opera literară au observat că, deopotrivă stilistic şi tematic, romanele sale sînt radical diferite. Cea mai recentă traducere din opera lui este romanul din 2008 Dorinţă (tradus anul acesta; de altfel, cinci dintre romanele lui au fost traduse în ultimii ani de Petru Iamandi la Editura Litera), un roman de întindere mică, dar care spune două poveşti de început de secol XIX, aparent fără legătură: în prima, plasată în Anglia, protagonist este însuşi Charles Dickens; în cealaltă, personajul principal este o fetiţă indigenă rămasă orfană, adoptată de Sir John Franklin, ofiţer în Marina Regală Britanică şi guvernator al Tasmaniei, şi de soţia acestuia. Cînd John Franklin dispare în timpul unei expediţii la Polul Nord, care face vîlvă în presa vremii prin zvonurile că echipajul ar fi practicat canibalismul, soţia acestuia apelează la Dickens cerîndu-i să-i apere reputaţia, iar scriitorul scrie o piesă de teatru şi joacă el însuşi rolul lui Franklin. Nu continui pentru a nu dezvălui prea mult din intriga acestui roman care amestecă spectaculos adevărul istoric cu ficţiunea; mai spun doar că rîul a cărui cascadă a primit numele lui Flanagan se numeşte Franklin.
Publicat în 2017, Persoana întîi este cel mai recent roman al său şi se bazează pe o experienţă reală. La începutul anilor ’90, cînd Flanagan publicase doar cărţi de non-ficţiune şi lucra la primul său roman (care avea să fie Moartea unei călăuze pe rîu), a fost contactat să co-scrie autobiografia lui John Friedrich, autorul celei mai mari fraude financiare din Australia anilor ’80. În timp ce Flanagan îi scria autobiografia, Friedrich s-a sinucis, astfel că Flanagan a terminat singur cartea. Criticii au lăudat autobiografia postumă a lui Friedrich considerînd-o fascinantă, dar, în acelaşi timp, şi foarte puţin credibilă. Ei bine, în Persoana întîi, un scriitor tînăr şi plin de datorii, a cărui soţie, pe care n-o mai iubeşte, urmează să nască gemeni, este contactat de o editură să scrie memoriile unui escroc notoriu care fraudase mai multe bănci de cîteva sute de milioane de dolari. Recomandat de prietenul său cel mai bun, ajuns bodyguard-ul escrocului (vezi şi fragmentul de mai jos), tînărul scriitor, care încă n-a publicat nimic, pare victima perfectă pentru a nu duce la capăt scrierea cărţii în cele şase săptămîni rămase pînă la procesul final (şi Flanagan a scris autobiografia lui Friedrich tot în şase săptămîni). Asta pentru că singurul interes al escrocului este să încaseze avansurile editurii, dar să nu-şi livreze povestea adevărată, scopul său fiind să se protejeze de complicii care l-ar fi vrut mort.
Subiectul cărţii devine, astfel, lupta scriitorului-fantomă de a inventa, în contratimp şi cît mai credibil, autobiografia unui personaj real, posibil escroc genial sau doar conjunctural, care apelează la tot felul de tertipuri doar ca să divulge cît mai puţin din propria biografie. Escrocul se dovedeşte însă nu doar un colaborator refractar (îi oferă numai detalii biografice, frînturi de informaţii şi cvasi-teorii conspiraţioniste), dar şi manipulator, scoţînd el însuşi de la scriitor variante verosimile ale propriei vieţi pe care le vinde presei, la propriu şi la figurat, în interviuri în exclusivitate. Prins între jocul dublu al subiectului, refuzul acestuia de a se confesa alternînd cu stimularea intuiţiei sale, şi nevoia stringentă de a-i scrie memoriile (îi trebuie bani, iar editorul îl presează cu deadline-ul), scriitorul se confruntă cu o dilemă morală majoră, una a ficţiunii înseşi, dar în acelaşi timp şi cu adevărata lui devenire ca scriitor: cine este eul care povesteşte, ce control are scriitorul asupra personajului său, care sînt limitele adevărului biografic?
„Ce crezi că e un om de afaceri? Sau un politician? Sînt nişte vrăjitori – inventează tot felul de lucruri. Poveştile sînt singurele care ne ţin laolaltă. Religia, ştiinţa, banii – sînt doar poveşti. Adevărul e o poveste. Adevărul are nevoie de minciuni ca să-l putem înţelege“, îi spune escrocul scriitorului nu cu mult timp înainte să se sinucidă şi să-i fi lăsat mai mult o poveste decît un adevăr.
Richard Flanagan se va afla la Bucureşti pe 30 octombrie într-un dialog cu cititorii la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.
****
Richard FLANAGAN
Persoana întîi (fragment)
Ray zvînta în bătaie tot ce întîlnea în cale după ora zece seara – duşmani, necunoscuţi, oameni care-l întîlneau cînd n-ar fi trebuit să-l întîlnească –, mai puţin duminica, atunci mînca o friptură la maică-sa. Avea în el o rană deschisă care, pentru femei, era şi un fel de frumuseţe, de multe ori fascinantă. Dar, cînd femeile descopereau că nu era cum credeau ele, cînd Ray căuta scăparea prin trădare, în pat cu colega de apartament, cu o prietenă sau, o dată, chiar cu mama ei, cînd îl vedeau – cum s-a întîmplat într-o noapte – cum azvîrle prin uşa de sticlă doi oameni de ordine ai unui club de noapte, în sfîrşit înţelegeau. Ray nu era maleabil. Era cumsecade, dar nu foarte.
Aşa era el şi ca toate poveştile care se spuneau despre el, dar, de fapt, nu era aşa, pentru că avea haz, era bun la suflet şi de o blîndeţe ciudată. Pentru el viaţa era o sursă constantă de mirare. Voia să atingă, să fută, să lovească, să lingă, să guste tot. Congelatorul lui era plin de păsări moarte – bufniţe, şoimi, pitulici – pe care le găsea şi le păstra ca să aibă la ce să se uite cînd se plictisea. Îl impresionau complexitatea aripilor, îmbinarea culorilor, forma ciocului şi tot ce însemna acel tot. Voia atît de mult să zboare! Şedea la masa din bucătărie dezgheţînd bufniţa sau vulturul din faţa lui, căutînd prin aripile lor, de pe care se scurgea apa, prin cozile şi torsul lor rece cheia acelui mister, de parcă ar fi pierdut ceva preţios, un lucru ce încă mai putea fi recuperat.
Ray avea bunătatea lui. Nu ştiu exact cîtă avea, dar ştiu că era acolo. Doar că lui nu-i plăcea prea mult – ce era el şi cum nu era. Tocmai îl citeam pe Jung, care spunea că în fiecare alcoolic e un căutător. În Ray însă era doar Ray. Şi era greu de spus ce era Ray cînd nu era furios, beat sau ameţit de ce înghiţea, trăgea pe nas sau îşi injecta. Era un sudor care-l citea pe Hermann Hesse. Era un om care credea că poate să zboare. Era un ipocrit şi un nemernic. Era, în concluzie, inexplicabil.
Şi era prietenul meu. Cel mai bun prieten.
Uneori se plîngea că-l doare capul, ca şi cum ar fi uitat un electrod în el, genul de electrozi care deveneau incandescenţi cînd suda cu ei.
Simţi mirosul? întreba el, înşfăcîndu-mă de cămaşă cu ambele mîini. Îi dă iama prin creier. Simţi mirosul? mîrîia el. Apoi, roşu la faţă, privindu mă în ochi, urla: CUM DRACU’ NU L SIMŢI?