Omul care a rămas fără povestea vieţii lui

26 ianuarie 2012   Carte

Cred că n-a fost sfîrşit de an, din 2002 încoace, în care să nu mă gîndesc la Irina Nicolau. Am cunoscut-o prea puţin, ne-am văzut doar de cîteva ori – cu toate astea, de cîte ori mă gîndesc la oameni esenţiali din viaţa mea, Irina e printre primii. Ştiu sigur că nu mi se întîmplă numai mie, cel mai concis a fost odată Dan C. Mihăilescu, într-un interviu în care, întrebat fiind ce îi place în viaţa noastră culturală, a răspuns: „Irina Nicolau“. Ca să-mi amintesc de Irina, am recitit recent cartea ei „cu două buzunare“: Haide, bre! de-o parte, Talmeş balmeş de etnologie de cealaltă, şi mi-a plăcut ca prima dată.

Talmeş balmeş de etnologie şi multe altele este, înainte de orice, o confesiune. Varianta pe care a ales-o Irina Nicolau, de a-şi comunica în primul rînd îndoielile, mirările şi căutările, ştiutul şi trăitul, este o formulă nemediată, „din mînă“, care dă un montaj deloc întîmplător, după metoda „batistei aruncate înainte“ din Călăuza lui Tarkovski. Scriitoarea e călăuză într-o zonă carbonizată de uitare, prejudecăţi şi reflexe de respingere. Ea porneşte, precum personajul din film, dintr-o încăpere cu un pat de alamă şi o bibliotecă (asumată) pe care aparatul de filmat rămîne vreo două secunde, ca să ajungă la ştiut prin celălalt şi la trăit pe cont propriu. Poveştile, multe şi dureroase, au un fel de patos (căci „apatia strică omenia“) care se desfăşoară cu totul în aplicaţia pe care autoarea o face noii etnologii în cealaltă carte, Haide, bre! Incursiune subiectivă în lumea aromânilor, care începe unde se termină prima. Pînă la poveştile de dragoste şi moarte din „oala cu ghiveci despre aromâni“, Irina Nicolau dialoghează cu cititorul, îl ia de mînă şi îl pune să-şi facă propria genealogie pentru a ajunge nemijlocit la delicatul subiect pe care îl constituie, după 50 de ani de etnologii false, ţăranul român. Dincolo de teoretizările academice şi stereotipiile de manual, Irina Nicolau schiţează o „etnologie în stare născîndă“ (după o expresie a lui Horia Bernea) care supune subiectul la tot felul de încercări vitale: rîsul, munca, dansul (jocul), salutul, prietenia, kitsch-ul, oraşul, credinţa şi ritul, rezistenţa la viaţa conjugală, relaţia cu obiectele. Rezultatele sînt pe măsura probelor şi depăşesc cu mult subiectul pe care autoarea îl anunţase.

Rar veţi întîlni în cărţile Irinei Nicolau tipologii, taxinomii, clasificări sau conceptualizări, tuturor acestora fiindu-le preferată povestea. Atunci cînd le foloseşte însă, scriitoarea descrie mai ales lumi în care „omul a rămas fără povestea vieţii lui“. Cum îşi petrec Crăciunul ţăranii de la oraş, foştii mahalagii răspîndiţi prin blocuri, funcţionarii diversificaţi la Revoluţie, intelectualii adevăraţi şi cei falşi, aristocraţii, cîţi au mai rămas? Iată categoria funcţionarilor, în obiceiurile cărora se regăsesc multe dintre celelalte categorii: „Avem acum pe funcţionarul de o stea, bugetar amărît, pe cel de două stele, lucrează la o firmă, patronul îl pune să lucreze mult, dar îl plăteşte mai bine, şi funcţionarul de trei stele care «funcţionează» în organisme internaţionale. Acesta din urmă este un ins cosmopolit, mare consumator al formulelor culturale mondializate. Toţi funcţionarii fac brad. Toţi cumpără cadouri. Toţi mănîncă mult. Calitatea mîncării şi a cadourilor diferă. Intensitatea cu care este trăită sărbătoarea este frecvent invers proporţională cu banii cheltuiţi. Funcţionarii nu prea colindă. Poţi spune că nu colindă deloc.“

Dacă există pe undeva amărăciune în cărţile Irinei Nicolau, o iritare cu greu salvată de o stupoare comică în faţa grotescului, aceasta se află în capitolul despre „Cîntarea României“ din Talmeş balmeş... Celor care mai vor să ştie ce a însemnat respectivul festival, autoarea le recomandă un exerciţiu de spălare a creierului: „Dîrla-dîrla, dîrla-dîrla, dîrla-dîrla... Imaginaţi-vă nişte oameni care repetă dîrla-dîrla pînă li se face creierul maioneză.“ Şi totuşi, folosirea culturii populare pentru legitimarea ideologiei comuniste a fost un fenomen la care scriitoarea a asistat nemijlocit. Ca în cazul altor întîmplări, ea poate introduce „ştiutul şi văzutul“. Însă neputinţa de a rezuma vine aici, poate, din prea mult trăit. Despre ce să povesteşti mai întîi? Despre pisica mare şi neagră pe care Ceauşescu o arăta elitelor pentru ca acestea să nu se creadă de neînlocuit, despre folclorul de festival, despre ţăranul care şi-a îngropat tractorul ca să-l dezgroape după ’89, sau despre sacii cu decoraţii şi diplome găsite în toaleta Institutului de Folclor, prin anii ’80? Despre interzicerea exterioară a ritualurilor, sau despre îndepărtarea interioară de semnificaţia lor? O dilemă din care Irina Nicolau iese cu firescul său inenarabil şi cu armele scriitorului adevărat: „Am avut un vis acum cîteva nopţi: se făcea că sună telefonul. Ridic şi o voce îmi spune, aici Sfîntul Augustin. Am izbucnit în rîs. De ce rîzi, de ce nu mă crezi? M-am trezit. Chiar, de ce n-am crezut? Pentru ce mi s-a părut imposibil chiar şi în vis? Prin ’92, într-un interviu publicat în România liberă, familia Ene a prezentat starea deplorabilă în care se găseşte materialul dedicat disecţiilor la Facultatea de Medicină. Din relatare am reţinut că oasele morţilor actuali nu mai sînt bune de nimic. Un os de acum 30 de ani este tare ca piatra, cele de acum ţi se rup în mînă, ai nevoie de cîteva cadavre ca să compui un schelet. Şi atunci se pune întrebarea: cîte suflete trebuie să pui la bătaie ca să faci un suflet care să ştie să recunoască glasul lui Dumnezeu?“ Cred că Irina Nicolau ştia să recunoască glasul cu pricina încă de pe vremea cînd era printre noi.

Mai multe