Oglinda prezentului

Am ajuns, la sfîrşitul verii, pentru prima dată, la Sighet. După o scurtă escală la Baia Mare, urma să ieşim din ţară pe la vama Petea, aşa încît am amînat cu o zi plecarea ca să ajungem la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, despre care citisem, auzisem, văzusem (pe ecrane) atîtea. Am făcut chiar şi o vizită virtuală pe impecabilul lor site (http://www.memorialsighet.ro/). Nimic nu poate însă înlocui drumul pînă acolo, în nordul nostru extrem, la cîţiva kilometri de Ucraina, unde Ana Blandiana şi Romulus Rusan au reuşit (cu ajutorul Consiliului Europei) să facă din neantul ororii omeneşti o escală obligatorie pentru oricine vrea să priceapă cu propria minte pe ce lume se află. 

Probabil nu întîmplător am ajuns la Sighet atît de tîrziu şi nu doar cu ai mei, ci şi cu o veche prietenă (întîmplător şi rudă) stabilită de cîţiva ani în Baia Mare ca medic oftalmolog. Nu ne văzuserăm de mulţi ani şi drumul de la Bucureşti la Baia Mare îl făcusem special s-o revedem. Nici ea nu ajunsese – deşi locuieşte la doi paşi, iar în anumite zile din săptămînă are consultaţii într-un cabinet din Sighet – să vadă Memorialul. Am intrat împreună în sala hărţilor, am ascultat un moment prezentarea muzeului pe care urma să-l vizităm şi apoi vechea mea prietenă (pe care o cunosc de cînd avea două zile) a dispărut. Am căutat-o o vreme, după care am sunat-o. Ieşise în curtea interioară, copleşită de ceva ce o lăsase fără suflare şi îi tăiase genunchii. Abia atunci mi-am amintit că, încă din copilărie (şi apoi toată adolescenţa ei), Zoe ne convinsese pe toţi – prin predicţii exacte şi viziuni de-a dreptul romaneşti, căci a fost dintotdeauna o mare cititoare – că e „sensibilă“ la tot felul de lucruri, în special la emoţiile extreme (trecute, prezente şi viitoare). Ce simţise intrînd la Sighet, în celula în care a murit Iuliu Maniu, aflată imediat după sala de prezentare a gulagului românesc (cu închisori, azile psihiatrico-politice, gropi comune), întrecuse în intensitate nu numai ce simţise vreodată, dar şi ceea ce-şi imaginase că s-ar putea afla în zona neagră a suferinţei omeneşti. A ieşit rapid, după ce abia intrase, lividă şi cu două dungi vinete în jurul buzelor, ajutată de un domn în vîrstă care se afla în aceeaşi celulă. 

Nu trebuie însă să fii atît de sensitive ca să fii copleşit de concentratul memento de la Sighet. Întrebată adesea de ce au ales Sighetul, de ce au făcut un muzeu al represiunii comuniste dintr-o veche închisoare austro-ungară transformată în penitenciar comunist de maximă siguranţă, Ana Blandiana a vorbit mai ales despre încărcătura de semnificaţii a locului, despre retezarea brutală a elitelor intelighenţiei româneşti interbelice, a elitei politice, culturale, religioase, dar şi profesionale. Maramureşul, de altfel, în întregul său, a fost o zonă imposibil de asimilat de către sovietici şi imposibil de stăpînit. Ilie Lazăr, fruntaşul ţărănist arestat odată cu „lotul Maniu“ şi căruia îi este dedicată una dintre sălile principale, e unul dintre acei nobili maramureşeni care nu s-au predat niciodată, o figură charismatică, de o rezistenţă fizică, psihică şi morală legendare, un conducător adevărat cum nu veţi întîlni în ultimii 50 de ani de „politică“ românească. A făcut 20 de ani de puşcărie şi apoi a trăit 10 ani la Cluj, în cartierul Grigorescu. Cînd îi citeşti biografia şi, mai ales, cînd îi vezi figura (trebuie să fi fost o apariţie în Clujul acelor vremuri!) nu-ţi vine să crezi că a fost, chiar şi pentru o perioadă atît de scurtă, contemporan cu noi. Cînd străbaţi însă cele aproape 60 de celule transformate în săli tematice şi cronologice ale represiunii, vezi zeci, sute de asemenea figuri – oameni demni, inflexibili, umani pînă şi în infernul inimaginabil din această (şi din alte) puşcărie comunistă. Unde o fi dispărut această specie? 

La Sighet au fost închişi şi, în parte, exterminaţi reprezentanţii elitelor româneşti, oameni care ştiau exact cine sînt şi care îi puteau face şi pe alţii să înţeleagă acest lucru. Dacă la Aiud erau închişi mai ales foştii membrii ai Gărzii de Fier, la Galaţi – capii Partidului Naţional-Ţărănesc (Ilie Lazăr a stat acolo o vreme, din ’47 pînă în ’51), la Făgăraş – foştii poliţişti, la Sighet au ajuns şefii principalelor partide politice, principalii miniştri, episcopii greco-catolici şi romano-catolici ai vremii. Numele lor, ale tuturor, ar trebui pomenite, măcar în „Ziua Memoriei“ (unul dintre evenimentele anuale de la Sighet), de fiecare ziar din România. Din memoriile unora dintre cei care au rezistat regimului de înfometare, bătaie, privare de îngrijire medicală, am aflat în ultimii ani amănunte halucinante despre teroarea fizică şi psihică pe care o aplicau – inventiv şi cu plăcere – gardienii puşcăriilor comuniste, despre crimele nepedepsite care nu mai pot fi dovedite, despre umilirea unor oameni bătrîni, bolnavi, în pragul morţii.

La Sighet a existat, se pare, cel puţin o excepţie, cea a gardianului numit „Cireşică“ sau „Piccolo“ – pomenit de Andrea Dobeş în excelentul său studiu de caz, Reprimarea elitelor interbelice: colonia „Dunărea“ Sighet (1950-1955) –, gardian care avea o deosebită consideraţie pentru preoţii uniţi, dar şi pentru Iuliu Maniu, pe care-l numea „tatăl nostru“ în convorbirile cu ceilalţi deţinuţi. 

Ce nu se poate însă povesti e atmosfera apăsătoare, aerul încremenit şi panica de-a dreptul organică intrate în zidurile refăcute ale închisorii. Cînd intri în camera fără ferestre sau aerisire („Neagra“) unde erau izolaţi deţinuţii consideraţi „recalcitranţi“, ţi se taie respiraţia, la propriu, simţi – ca ei, atunci – lespedea care se închide deasupra. 

Trebuie mers periodic la Sighet, căci Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este mai mult decît „un mijloc de resuscitare a memoriei colective“, cum a fost numit: e o oglindă deloc flatantă a prezentului, cu destulele lui mizerii, laşităţi şi oportunisme, dar şi a viitorului proxim, cu inevitabilele sale scadenţe.