Observation Point (of view)
● Vasile Gribincea, Coerența labirintică. Volum Alternativ / Continuu, Editura Cartier, 2023.
Aleg să scriu în articolul de față despre doi poeți debutanți, primul publicat în acest an, Vasile Gribincea, al doilea, Bogdan-Alexandru Petcu, apărut anul trecut, în legătură cu care critica de întîmpinare s-a exprimat deja favorabil. Cei doi au în comun o anumită filtrare conceptuală a realităților la care se referă, scrierile lor fiind și vehicule ideatice, nu doar texte valabile din punct de vedere estetic. Nu în ultimul rînd, ambii vizează o distanțare programatică de înțelegerea liniară a lucrurilor, căutînd puncte mai înalte de observare a acestora. Ceea ce rezultă îi diferențiază însă radical. Primul avansează un imaginar utopic, în vreme ce poezia celui de-al doilea propune o distopie de-a dreptul cutremurătoare.
Poate din dorința de a se delimita de acea poezie bazată excesiv pe real (a se citi pe o singură perspectivă asupra acestuia), Vasile Gribincea propune, în Coerența labirintică. Volum Alternativ / Continuu, un text ce se vrea o alternativă la gîndirea liniară, uni- sau bi-dimensională, în funcție de sistemul de referință la care ne raportăm. Din această perspectivă, contradicțiile și paradoxuruile devin o modalitate de înțelegere a lumii. Lucrurile se află în coerență, în completare tocmai pentru că (aparent) se contrazic. Pornind de aici se pot face speculații nu doar filosofice, dar și lingvistice. Nu asociez întîmplător cei doi termeni. Pentru Vasile Gribincea, poezia e o filosofie imersată lingvistic. Acest fapt se poate proba atît prin geometria poeziilor, cît și prin importanța unor jocuri lexicale în economia de ansamblu a textului. Din punct de vedere ideatic, citatul-efigie din Walt Whitman, „I am large, I contain multitudes”, e forma cea mai acroșantă de expunere a „tezei” sale existențiale și literare. Geometria textului e motivată de dorința autorului de a conferi unor termeni un plus de semantism.
Poetica diferențierii ce are drept scop individuația funcționează ca agent ideologic de legătură a fragmentelor: „Înțelegerea posibilităților / multiple, / a pluralului care ești / dincolo de ceea ce poate trece / drept / nepotrivire / (dintr-o poziție / pe care ai depășit-o) / Diferențe / care se multiplică / în diferențe care se multiplică în / diferențe ca oglinda în oglindă – firesc, / făcîndu-te să devii (tot / mai mult) / cine ești”. Ethos-ul idealist al cărții se împlinește prin numeroase alte fragmente, mai mult prin dublare decît prin nuanțare. Totuși, autorul ne atrage prea mult atenția asupra intențiilor sale: motto-uri, note de subsol mai mult sau mai puțin eliotiene, inserarea unor elemente grafice, cum sînt portativele, cu o miză poate prea la vedere. Cu toate astea, „orchestrarea” ideilor nu dăunează poeticității. Autorul știe să rupă versul acolo unde trebuie fără a face din asta un procedeu determinant pentru literatura sa.
Poeziile lui Vasile Gribincea au acea capacitate de a scoate cititorul din inerție, dincolo de miza experimentalistă și ideologică a volumului. Cartea continuă pe mai multe niveluri de adevăr/realitate. În „Trepte în wordine liberă”, paralela dintre raporturile de existență și gîndirea muzicală – vizibilă și anterior – are consecințe semantice relevante: „Fiecare moment dilatat din nou și din nou – cum / în adolescență luai un sunet de o secundă și / îl încetineai și îl încetineai încetineai pînă avea aproape / un minut apoi / îi tot / transformai proprietățile / Punctul din care vezi cum, dacă-l scoți pe tu din altul, / rămîn toți”. A ști cum să te raportezi la ceilalți ar ține de o anumită tehnică de interpretare a relațiilor ce se stabilesc între anumite entități umane sau literare, în funcție de situație. În cazul cărții lui Vasile Gribincea, textul își conține și propria alternativă. Anumite pasaje pot fi înlocuite cu altele livrate ca atare de autor. Ceea ce substituie ceva poate fi la rîndu-i substituit. Textul își află propria identitate doar prin acceptarea în sine a contrariului său, idee care, după cum am mai spus, reapare în diferite forme.
Poeziile din Coerența labirintică. Volum Alternativ / Continuu pot fi citite și din perspectiva caracterului lor autosimilar, cu toate că uneori scara de la care sînt privite lucrurile depășește chiar și ideea de observare: „ți-e dor de claritate / de claritatea depășind / evidențele / care ar fi / dus în altă / parte / de momentele cînd ai putut / să cuprinzi / perspectiva / de jos și de sus deopotrivă”. Cartea e bine structurată și suportă mai multe tipuri de lectură. Cea obișnuită, liniară. se completează bine prin aceea efectuată din perspectiva elementelor paratextuale. Doar în acest fel se poate observa cum anume volumul își depășește miza experimentală și răspunde dezideratelor amintite și analizate mai sus.
● Bogdan-Alexandru Petcu, Transcender, Editura Charmides, 2022.
Bogdan-Alexandru Petcu alternează în poezia sa dimensiunea abstractă, conceptualizantă, cu o alta ce coagulează experiențialul asumat fie la persoana I, fie la persoana a III-a. Dar lucrurile nu se opresc la acest nivel. Miza poeziei din Transcender este tocmai depășirea experienței și asumarea identitară a acestui proces. Dar drumul spre zona ideilor mai mult sau mai puțin pure traversează un contingent uneori de-a dreptul pitoresc. Poezia lui Bogdan-Alexandru Petcu îmi dă sentimentul că nu decupează din realitate ceea ce i se potrivește, ci transformă prin observație lucruri distincte, de naturi contrare, aducîndu-le, astfel, în unitate: „Tributar ca un rîu neînsemnat, / mă strecor printre oameni și lucruri. / Prefer non-umanul. / Am crescut printre obiecte / cărora nu le prindeam sensul ori definiţia / [...] / Rămîn doar ochiul celui care privește / și soarele undeva” („Cel care privește”). Distanțarea de obiect și privilegierea observației, dar nu în detrimentul a ceea ce se vede, ci în favoarea acestuia, conturează o adevărată metodologie poetică.
Volumul nu conține secțiuni, delimitări auctoriale. Poeziile sînt ordonate cauzal, deși există și unele ieșiri din liniaritatea imediată a ideilor. Bogdan-Alexandru Petcu înțelege realitățile din perspectiva conceptelor de non-uman, uman și post-uman. Primul nu se revendică de la vreo categorie morală sau filosofică, ci este extras din biologic, din natural, așa cum reiese foarte bine din „Hepatoprotect”, dar și din alte texte. Umanul e ceva ce trebuie mereu definit, în vreme ce post-umanul reclamă atît o plajă mai largă de cunoaștere, cît și abilitatea de delimitare de unele ipostaze fundamentale ale umanului, dar nu printr-o critică dogmatică și ideologică, ci printr-o pliere a atenției pe unele produse culturale cum sînt anime-urile. Există și unele tușe ironice, autoironice menite să producă acel efect de estompare a emoțiilor. Putem vorbi chiar de o inhibare programatică, susținută pe alocuri de unele elemente provenite din perimetrul teoriei literare. Din acest punct de vedere, un poem foarte reușit mi se pare „Toți ceilalți”: „Am făcut salată de boeuf ca și cum aș fi scris poezie / și știu că, în teorie și la nivelul experienţelor, / acest „ca și cum” cîntărește destul. / Am fiert legumele și carnea și / mi-am rulat o ţigară. / Am pus toată carnea mea de porc / acolo. Toţi cartofii. Toată mazărea. / Tot ce rămăsese din salariul meu / după ce plătisem chiria. / Am tăiat totul mărunt. / Știu că trebuie să se vadă că / ai muncit mult. Pe text sau pe salată”. Felul în care e scris acest poem face ca paralela să nu fie deloc forțată.
Dincolo de aceste strategii de detașare, dincolo de o anumită gestică a superficialității mimate, se simte continua modulare a unei voci puternice chiar dacă bazată pe non-reprezentativitate, pe Non-Alpha. Se poate deduce un anumit scepticism manifestat față de valorile „tari” ale culturii și societății. Gesturilor politice li se asociază cauze derizorii. Post-umanul poate fi înțeles și ca o tentativă de reconfigurare a umanului la o scară mult mai mare. Dar odată schimbate raporturile, se bulversează și tot ceea ce știm sau credem că știm despre uman. Poetul afirmă la un moment dat: „viața mea e o referință / la conceptul de viață” („No Big Tragedies”). Această frază susține ideea de bulversare a naturii umanului prin ridicarea acestuia la scara lui post. Ideea de transcendență apare cel mai bine conturată în „Realități netede, neporoase”, unul dintre textele de bază ale cărții. Ultimul text din Transcender, „Nu sîntem încă oameni”, problematizează și mai mult pe baza trihotomiei non-uman – uman – post-uman. Avem de-a face cu o radicalizare a discursului printr-o nouă schimbare a perspectivei. O voce din off alăturată celorlalte spune ceva despre lumea în care trăim, dar și despre cea în care se va trăi cîndva. Devine vizibilă aici și o distopie abia schițată ce ar putea fi înțeleasă și ca o oglindă critică pusă în fața realității. O lume ce se hrănește cu ceea ce i-a dat la un moment dat viață este una al cărei sens pare definitiv pierdut. Doar perspectiva unui dincolo mai poate conferi corporalitate și identitate transcendenței, plasînd totodată limita omenescului mai departe. Utopic? Distopic?
Cele două trasee poetice comentate converg în acel punct din care realitățile nu doar că pot fi observate în ansamblu, ci chiar modificate, bulversate de scara la care se produce fenomenul. Non-umanul, umanul și post-umanul formează axa lumii noastre, fie că este rodul unor jocuri superioare ale minții sau reprezintă o consecință vizibilă a istoriei și a modului în care omul știe să se raporteze la propria existență și evoluție.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.