Oare ne-am întors de la Athos?

Dacă joia trecută v-am istorisit cîte ceva despre muncile la care Athosul mi-a supus cale de zece zile hiperalintarea şi îndrăcirile, musai să mă aşez acum în celălalt capăt al scrînciobului şi să povestesc despre îngerimea locului. Mai întîi, am avut revelaţia echipei. Se spune că, normal, în pelerinaj, ca şi în ascensiunile montane, e bine să mergi în echipe de patru-cinci persoane, care se cunosc  foarte bine, oameni care s-au format asemănător, se completează perfect, îşi presupun reciproc reacţiile etc. Or, noi acum am fost 12 (meşteri şi ucenici, bucureşteni, timişoreni, bistriţeni, între 25 şi 75 de ani) plus cei doi şoferi (Cătălin Simina şi Mihai Logoja, de la firma „Livio Dario“ din Alba Iulia). În afară de Mihai Sârbulescu şi Horia Paştina (plus, fireşte, Ovidiu Golescu, ginerele meu, om evlavios, iute adecvat la situaţie), eu nu cunoscusem în prealabil pe nimeni din grup. Iar majoritatea eram la Sfîntul Munte pentru prima oară.  

Aşa se face că am avut surprize cu duiumul. Bărbaţi în toată firea, însuraţi, dar bursieri la Roma, discutînd cu sfîntă înverşunare, noaptea-n microbuz, cînd mie-mi cădea capul de somn, despre şansele irosite de România-n anii ’90 pe piaţa europeană de artă, despre tehnici curatoriale, marketing muzeistic, managementul galeriilor şi comerţului mondial cu tablouri, despre culisele marilor licitaţii, despre herminiile bizantine faţă cu iconografia occidentală, inventariind cîţi Holbein-i şi cîţi Vermeer-i sînt ici şi colo-n Europa, ori despre cum devine cu Panselinos şi Teofan Cretanul, totul cu o împătimire care m-a umplut de uimire şi admiraţie. Pînă acum, credeam că numai lumea literară şi cea a teatrului pun o pasiune aproape ucigătoare în abordarea chestiunilor profesionale. M-am înşelat. Lumea artei rămîne, inclusiv la noi, ţara lui Bogdan-Piteşti, un dans de fachir pe cărbuni tot mai încinşi. Excelau dialogal George Mircea, Sorin Scurtulescu şi Andrei Rosetti, electrocutaţi periodic şi cu şarm de Mihai Sârbulescu şi Nicu Badiu. 

Pe urmă, să-l vezi pe Andrei Rosetti cum se trezeşte tiptil la patru dimineaţa ca să meargă la slujbă – aproape cinci ore pe stomacul gol! – împreună cu minunatul cuplu Flondor-Paştina (neobosiţi zi şi noapte, memento halucinant pentru căscăunzii ca mine), luminîndu-şi cu lanterna strecurarea-n veşminte, să-l vezi pe Horia Paştina cum pluteşte ca un fulg peste realitate, într-o levitaţie aiuritoare, de om al lui Dumnezeu rătăcit în ograda lumii, ori să vorbeşti cu Ionuţ Totu, la opt dimineaţa, în decorul dumnezeiesc al Pantocrator-ului, crucificaţi între mare şi munte, despre Măniuţiu, Purcărete, Andrei Şerban, Oana Pellea, Ducu Darie, Manuela Golescu, Dragoş Pâslaru şi Radu Afrim – apoi judecaţi domniile voastre dacă toate astea nu compun ceva fain! A urmat părintele Iacob de la Kapsala. Un haiduc tînăr, român energic, impetuos şi eficient, deopotrivă robotitor, vizionar şi boier, care, cu numai doi fraţi, a plecat din Vatoped şi a făcut un rai dintr-un „tăpşan prăvălatic“, cum ar fi spus Sadoveanu, pe coame de munte locuite de vulturi. A defrişat, a făcut grădină, a găsit cinci izvoare în cîteva sute de metri, a terasat şi taluzat terenul cu  muncitori albanezi, are isteţime cît cuprinde pentru chestii suav-mercantile şi – culmea! – e gata să facă, în acel decor mirific, tabere de vară pentru pictorii şi sculptorii noştri. Am jurat să-l ajutăm necondiţionat. Iar acum vine mîndria sa, marea mea revelaţie, incredibilul părinte Daniil de la Vatoped, fost Alexandru (Alecu) Cotescu, fiul Valeriei  Seciu şi-al lui Octavian Cotescu. Ştiam de mult, de la părintele Iustin Marchiş şi de la Costion Nicolescu, că este o duminică de om, însă nimic nu se compară cu atingerea directă a unui asemenea personaj imponderabil şi angelic, mustrător şi afabil, mostră vie de ce va să zică autoritatea îngăduitoare (sau îngăduinţa autoritară) în spaţiul athonit. Mi-a suportat nonşalant, ca un părinte-frate-mai-mare, toate hachiţele. M-a smuls pe muteşte de două ori din pridvorul bisericii, la şase dimineaţa, şi m-a înfipt în strană, la cîţiva centimetri de corul Vatopedului, care m-a copleşit definitiv, mi-a înălţat sufletul ca Liturghiile lui Ceaikovski şi m-a făcut să aflu, în sfîrşit, un desăvîrşit echivalent pentru cantatele lui Bach. Ce înseamnă corul liturgic la Vatoped voi încerca să descriu în cartea noastră. Acolo, în superba concurenţă vocală şi (chiar) coregrafică a zece seminţii de fraţi cîntăreţi, începi să înţelegi ce înseamnă Athosul, cu ceremonialitatea bizantină, stilistica ritualică şi disciplina cazonă, cu nervul, ritmul alegru şi cultul ierarhiei, cu acceptarea fraternă a alterităţii, smerirea de sine şi fervoarea integrării în textura ortodoxiei atotînţelegătoare. 

De la căldura fratern-paternă cu care mă înconjura Ioan Alexandru, la 20 de ani, nu am mai simţit pe umeri aşa o ocrotitoare aripă angelică, tandru compătimitoare, ca sub atingerea părintelui Daniil. Am umblat cît de cît pe la călugării noştri, din studenţie – la Rohia, Sihăstria, Sihla, Secu, Dragomirna – pînă la Putna, vara trecută, însă de o aşa  frăţietate caldă, deopotrivă mustrătoare, subtil aluzivă şi pilduitoare, n-am avut parte niciodată. Nici cînd m-a plantat – pe mine păcătosul, frizînd obrăznicia într-un context antinomic pentru necredincioşia mea – în faţa stareţului Efrem al Vatopedului, un ghiduş cipriot dotat cu scanner infailibil în citirea sufletelor, nici  măcar atunci nu m-am simţit oropsit. M-am lăsat taxat cu senină resemnare drept parşiv, fanfaron, vanitos, ins pitoresc, dar periculos la o adică. Egoismos a decretat în cazul meu stareţul Efrem, căruia îi rîdeau molipsitor ochii. Nici măcar autopersiflarea, cu care mă tot lăudam, cică nu intră la smerenie, ba dimpotrivă, tot la infatuare. 

Cum era să nu mă înfig întru penitenţă, odată ajuns acasă, în al doilea volum,  recent apărut, al Everghetinos-ului, traducere care i se datorează părintelui Daniil şi fratelui Pahomie, cu prefaţa Arhimandritului Efrem, egumenul Vatopedului, unde se vorbeşte de „ascultarea fără iscodire“, cea care nu cunoaşte întrebarea şi îndoiala vătămătoare, despre „tăierea voii proprii“ la „cei care mult vor să se creadă înţelepţi, se lasă în voia gîndurilor şi rămîn pururi şezînd la uşile propriilor case“! „Vai de sufletul în care intră necredinţa, netemerea de Dumnezeu, neştiinţa, nebunia şi neruşinarea, căci va ajunge hrană vulpii.“  

Prea multă siguranţă (logoreică) de sine, prea multă încredere în cultură şi filozofie, plus o perspectivă excesiv de estetică asupra miezului religios al vieţii – a decretat iute, în ce mă priveşte, stareţul Efrem, gingaş, dar necruţător subliniat de privirile părintelui Daniil, cel care ne tălmăcea dialogul. Cine mi-ar fi putut spune aceleaşi lucruri fără să-mi provoace furia, ci doar lăsîndu-mă fără replică ? 

Despre monahii noştri de la Colciu (unde am dat peste un tînăr călugăr fost angajat la... PRO TV Tg. Mureş), Prodromu, Lacu şi Sf. Ipatie, despre diferenţele de stil dintre slujbele românilor şi ale grecilor (accent pe cuminţenia gestuală şi firescul cuvîntului şoptit, la cei dintîi, şi pe coregrafia nervoasă, elegantă, subtilă, plus forţa corului, la ceilalţi) şi despre multe altele voi da seamă în cartea care ne va reuni amintirile. Deocamdată, întrebîndu-mă dacă, sufleteşte, nu doar fizic, ne-am întors de la Aghion Oros, plănuiesc deja viitorul drum acolo. De această dată, în cunoştinţă de cauză.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.