Oameni pierduţi si nebuloase agresive
Acum cîţiva ani a apărut, destul de discret, prima traducere în româneşte dintr-un scriitor spaniol cult, Ramón Gómez de la Serna. Iconoclastul, furiosul şi demolatorul Ramón, cum îl numesc empatic pînă şi cei mai sobri comentatori, a debutat în româneşte cu unul dintre romanele sale nebuloase, fragmentare şi capricioase, Omul pierdut, excelent tradus de Radu Niciporuc la Editura Fabulator. Traducerea era flancată de un avizat prolog al Ioanei Zlotescu despre „romanele nebuloasei“ şi de o postfaţă bifurcată a psihanalistei Vera Şandor: o notă empatică de acompaniere şi o notă „antipatică“ de teorie psihanalitică. Cele două note mi-au amintit vechea şi neîmpăcata precauţie defensivă a criticii româneşti faţă de psihanaliză. Precauţie paradoxală din cel puţin două motive.
În primul rînd, atît Freud, cît şi Jung au fost traduşi în româneşte foarte tîrziu. Scrierile despre literatură şi artă, singura traducere fiabilă, publicată în 1980 de Vasile Dem. Zamfirescu, precum şi ediţiile Operelor lui Freud şi Jung la Editura Trei reprezintă un epilog la îndelunga vrajbă a literaturii româneşti cu psihanaliza. Ecourile lor în lumea literară au fost practic inexistente. În perioada interbelică, cei mai mulţi dintre scriitorii şi criticii care s-au exprimat în legătură cu această metodă aveau, desigur, acces dacă nu la originale, măcar la traducerile franţuzeşti. Lipsa traducerilor şi colportarea chiar binevoitoare a jargonului medicalizat au blocat însă formarea unui limbaj plastic sau măcar omenesc al criticii psihanalitice. Iată de ce atunci, cînd T. Vianu scrie într-o scrisoare: „O morală freudiană ar trebui să se aplice pentru întreg domeniul vieţii şi pentru toate instinctele bestiei!“ sau cînd Lovinescu vorbeşte despre „intenţia pur freudiană“ a romanului Mite – ambii critici par să se refere la cu totul altceva decît majoritatea contemporanilor.
Poate vă amintiţi, a existat un precedent interbelic al cazului (dilematic) Eminescu: publicarea analizei doctorului Constantin Vlad, Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic. Diagnosticat, pe 230 de pagini, cu schizofrenie şi demenţă precoce, „pacientul naţiunii“ ar fi fost în plus „fixat pe mamă-sa“, motiv pentru care suferea de o vinovăţie irepresibilă de cîte ori „cădea îndrăgostit“. Scandalul a fost total, iar concluzia altui pacient al naţiunii, G. Călinescu – cam generalizatoare: „opera nu poate fi document pentru psihanaliză“. Doctorul Vlad a fost tratat de imbecil sau de analist grosier nu doar de tagma literaţilor, ci şi de propria castă. Şcoalele i-au interzis cartea, iar facţiunea expeditivă l-a trimis să încerce un plonjon veritabil în abisurile carpatine.
Totuşi, pînă în ’48, cu toată „inadecvarea psihanalizei la spiritul românesc“ (Zarifopol), lucrurile s-au mai mişcat. Criterioniştii i-au dedicat un simpozion lui Freud, deşi părintele psihanalizei era făcut responsabil de nişte crime adolescentine la Cernăuţi şi, mai ales, de propagarea semidoctismului agresiv. Romanul lui Şuluţiu, Ambigen, a fost trecut pe lista neagră după un asasinat la indigo, iar italianul Angelo Moretta scria (sub pseudonimul Dan Petraşincu) de-a dreptul „romane psihanalitice“ (Monstrul). În efervescenţa generală – aprobatoare sau devastatoare –, nimeni n-a considerat că ar trebui să-şi definească termenii, să introducă disciplina psihanalizei şi în litera ei. După obsedantul deceniu, abordările psihanalitice au putut fi numărate pe degete. În retrospectiva sa, G. Brătescu este de-a dreptul elegiac făcînd numărătoarea: Adrian Marino, N. Steinhardt, Sergiu Al-George (jungian exclusivist), Al. Paleologu, Anca Oroveanu, N. Balotă şi Ion Simuţ – cu toţii rezervaţi, selectivi şi precauţi, uneori strălucitori. În 2011, am adăuga şi excepţionala sinteză a lui Corin Braga, Psihobiografii, un demers rar (şi care merită o discuţie aparte) de recuperare a intimităţii creatoare.
În al doilea rînd, mi se pare paradoxal faptul că exact în timpurile noastre relativiste, soft, ale „democratizării talentului“, atît de puţini critici se mai hazardează în bazarul nuanţat, diversificat, structuralizat şi postmodernizat al psihocriticii. Sîntem, în fond, destul de ascultători. Mai scăpăm cîte un freudism sau cîte un jungism, mai trecem scurt prin teoria arhetipurilor, dar atît. Iar asta e destul de bizar pentru o critică ce a prizat cu fervori mistice structuralismul, semiotica, textualismul şi jură şi acum pe receptare şi istorie factuală. Poate se întîmplă şi pentru că spiritul de fineţe şi precauţia ofensivă, care ar trebui să însoţească o atare întreprindere, sînt din ce în ce mai rare şi mai puţin utile pe termen scurt. În fond, psihocritica profesată inteligent nu e decît o critică a conştiinţei de care n-ar trebui să se teamă nimeni. Scurta notă empatică a Verei Şandor la Omul pierdut de Ramón Gómez de la Serna e un asemenea document, în genul analizelor lui Didier Anzieu la povestirile lui Borges sau la romanele lui Henry James, al studiilor lui Bataille despre Kafka şi Proust, ori ale lui Corin Braga despre Dimov, Blaga sau Nichita Stănescu. N-o să le predea nimeni la şcoala primară, dar istoria literară, critica biografică şi sociologică (de care se abuzează fără aceeaşi jenă) ar trebui să le rămînă, pentru limpezire şi arheologie autorizată, profund îndatorate.